Într-o lume avidă de câştiguri fără muncă, problema omului care trăieşte dintr-un amărât de ajutor social rămâne undeva în negura postdecembristă a timpurilor. Cine să-şi mai aducă aminte de românul care mănâncă un dumicat de pâine şi o bucată de brânză? Suntem puşi cu orice preţ pe căpătuială şi călcam adesea pe destinele semenilor noştri pentru a ajunge în vârful piramidei. Scopul scuză mijloacele este deviza vremurilor, iar scopul nu mai este nici pe departe nobil. Frica de sărăcie ne împinge de la spate, vrem să fim bogaţi uitând că trebuie să fim şi mărinimoşi. Ne-a copleşit frica zilei de mâine, ne spetim să agonisim cât mai mult într-o viaţă, pentru a le uşura urcuşul copiilor noştri, şi în lupta asta nebună unii dintre noi nu observă că un pumn de arginţi sau o palmă de pământ de undeva de aiurea nu îţi aduce fericirea mult visată. Şi parcă fiecare tânjeşte să fie mai sus, mai tare, fără un dram de transpiraţie. Munca este ceva ruşinos, ceva care, chipurile, nu se mai poartă, iar toţi ce nu trăiesc în ton cu timpurile plătesc un amar tribut: lipsa banilor.
Poate că vremea de afară m-a trezit din visarea mea de om tânăr, şi v-am întristat cu aceste câteva rânduri, însă chiar un lucru e sigur: nici măcar toamna nu ne poate îneca speranţele. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
