Statul de muncitor, statul de demnitar, statul de ziarist, cam ăştia suntem noi. Vreţi să-mi spuneţi că dacă putem merge pe străzi suntem altceva decât nişte statui umblătoare? Toate sentimentele de care eram în stare le zidim în soclu. Cum care soclu? Al statuii care suntem! Am început să ne preocupăm încă de pe acum de statuia nostră, să-i facem un soclu mare şi frumos, care să reziste la toate plăcerile vieţii, fie ea şi de apoi, şi mai ales să nu fie niciodată dărâmată, indiferent de regimul sub care tace. Şi dacă nu suntem prea egoişti punem mâna şi săpăm sub statuia altuia, nu de alta, dar n-o să fie prea multe pieţe, prea multe locuri de amplasat statui. Închipuţi-vă ce război s-ar ivi dacă între noi, ăştia statuile umblătoare, ar trebui să se dea o luptă pentru locurile unde deja, statuile şi-au făcut veacul! Brrr! Tăiaţi-vă o venă şi-o să vedeţi că o să curgă pietriş, de-aia ar fi mai bine când vă apucaţi de treabă să folosţi o daltă. Când v-aţi lăsat ultima dată înecaţi într-un apus de soare în Deltă? De când nu v-aţi mai plimbat de mână cu un răsărit de soare pe malul mării? Pe tâmple ne ciuguleşte o pasăre, la picioarele noastre să sărută doi îndrăgostiţi. N-i aşa că e frumos? Numai că trebuie să punem pe cineva în locul nostru să se mintă că trăieşte. Să se dea jos de pe soclul toate statuile consacrate să vadă şi e le ce grea e viaţa, ce greu e să trăieşti. Ştiu acum o să vreţi să deveniţi statui, dar înainte de aface asta, ia gândiţi-vă că n-o să mai puteţi sta niciodată întinşi pe spate, cu mâinile prinse de pământ şi ochii pe cer… Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
