Am rămas surprins de felul în care, pur şi simplu, s-a sărit la gâtul Gabrielei Szabo în scandalul medicamentelor găsite în maşina atletei. O mare atletă a României şi a lumii a fost făcută harcea-parcea în două zile. A fost vinovată din primul moment, nici n-a apucat să deschidă gura ca să se apere şi deja fusese transformată din înger în demon. Eu nu discut aici vinovăţia Gabrielei Szabo. Mi-e greu să cred că o mare campioană cum este Gabi se poate dopa. Când ai ajuns la perfomanţele la care a ajuns atleta noastră, cred că trebuie să fii nebun de-a binelea ca să foloseşti substanţe anabolizante.
Pe mine mă îngrijorează felul în care Szabo a fost pusă la zid, legată la ochi şi executată înainte de a exista vreo sentinţă în acets sens. Suntem ceva de groază atunci când vine vorba de devorarea idolilor. Există o răutate în noi atunci când vine vorba de dărâmarea legendelor mai ales când acestea sunt vii. E de ajuns o întâmplare nefericită pentru a trece de la idolatrie la ură exprimată într-o expresie pe care n-am auzit-o de puţine ori: “la mai dă-l în mă-sa şi pe ăsta, prea era el cel mai şi cel mai...” În expresia asta, mai mult sau mai puţin schimbată, stă singurul şi supremul argument în a ne dărâma campionii, idolii, valorile. Ne-am obişnuit, aş spune nemeritat, mai ales în sport, cu triumfuri transformate în medalii olimpice, titluri mondiale ş.a.m.d. Şi asta ne face să nu mai apreciem la justa lor valoare aceste performanţe extraordinare care în orice ţară civilizată din lume i-ar transforma pe autorii lor în eroi naţionali!
