La inceput baietii ascultau in liniste. Fara sa-i stie cineva. Nici cerul, nici pamantul. Nu deranjau pe nimeni si, mai ales, nici n-aveau sentimentul ca fac ceva ilegal. Asta si pentru ca Revolutia ii prinsese asa, cu castile pe urechi si banda de magnetofon invartindu-se. Acum, hai sa nu fim chiar asa de rai: ce era sa faca? Sa lase totul balta si sa treaca de partea poporului? Pai nu erau ei in mijlocul oamenilor tot timpul, nu "stateau" in bucatarie, in sufragerie, sub asternuturi? Erau peste tot unde se spunea ceva interesant si faceau parte din atatea familii fara sa fie trecuti insa la intretinere. Si cum ar fi fost ca asa, dintr-o data, sa lase totul balta si sa plece in lume? Cine mai avea grija de inregistrarile de pana atunci, cine mai schimba benzile, cine mai schimba ghivecele de flori numai de ei stiute. Asadar, au continuat sa lucreze si dupa '89 ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Doar pe ici pe colo s-a schimbat oranduirea si, o data cu ea, niste sefi. Unii mai mari, altii mai mici! Dar ei, baietii care erau, au ramas pe mai departe netulburati nici macar de vocile noi pe care le auzeau in casca. Nici macar tehnica operativa nu i-a facut sa se sperie in vreun fel. Ba dimpotriva, era digitala a fost pentru ei o noua provocare, mai ceva ca era Ceausescu. Si toate au fost bune, frumoase, pana intr-o zi cand unul dintre ei n-a mai suportat sa asculte. Ciudat, nu l-a deranjat nici volumul din casti, nici volumul de munca, ci volumul de ascultari ilegale. A fost momentul revoltei noastre fata de ascultarile ilegale. A tinut o noapte si o zi. Pe "dizident" l-au dat afara. Nici macar castile cu care ascultase o viata nu i le-au dat la plecare. A fost momentul in care ascultarile ilegale s-au privatizat. Caci o data cu scandalul, multi dintre baieti au plecat si s-au angajat la privat. Si de atunci ne tot asculta. Cu sau fara mandat. Legal sau ilegal. Intr-o lume atat de urata si de bolnava, ne-am obisnuit cu ideea ca sunt acolo, pe fir, in urechea noastra, uneori si in mintea noastra. Fac si ei parte din viata noastra asa cum s-a intamplat si inainte de ’89. Nu mai protestam, nu mai avem puterea sa ne revoltam. E deja fatalitate sa ni se asculte telefoanele. Mobile sau fixe, nici nu mai conteaza. Suntem gata sa-i primim si in pat pe cei care o fac. Sa nu-i mai simtim ca o umbra, sa-i luam in brate in carne si oase si sa le spunem usor la ureche: noapte buna, baieti!
