Există o repulsie a omului modern pentru normalitate.
Fără să ştie să definească foarte bine normalitatea, se fereşte de ea ca de ăla rău’.
Asta pentru că trăim înttr-o lume funciarmente distopică, în care foarte puţini dintre noi reuşesc să mai discearnă paradoxul de normă.
Am ajuns profesionişti ai schizofreniei.
Ne încîntă lozinci ca “fii diferit”, “fii tu însuţi”, “fii altfel” şi, în încîntarea asta a <diferenţei>, nu mai băgăm în seamă paradoxul în care ne afundăm:
pe de o parte sînt sloganurile astea pe care le auzim peste tot şi care, deci, dacă sînt peste tot, ele devin şi se compun ca o dimensiune a însuşi normalului pe
care-l resping;
pe de altă parte, e încîntarea iluziei că sîntem diferiţi.
Păi cum să nu te faci cu capu?
Mi se pare că evoluţia noastră în viaţă e trasată: o să devenim (de nu cumva am devenit deja!) toţi nişte furnicuţe schizofrenice, incapabile să mai discearnă realitatea de minciună,
convinse că ele sînt diferite de celelalte furnicuţe schizofrenice, în această mare uriaşă de furnicuţe schizofrenice.
Dacă încă nu v-aţi dat seama, lumea în care trăim e foarte bolnavă şi comportă patologii dintre cele mai diverse.
Mă refer aici la psihopatologii.
Sîntem normali dar totu;i s\ntem anormali, nu ne place c` s\ntem normali, dar nici foarte anormali nu ne place s` fim,
s\ntem un fel de vac`-bou.
Odată, am salvat de la moarte un păianjen. Adică, mă rog, îl găsisem prin casă şi mi-a fost milă să-l omor.
Nici să-l arunc afară nu-mi venea, că era frig şi mă gîndeam că îngheaţă.
Atunci l-am băgat într-un borcan în care i-am pus nişte cîrlige din lemn, dintr-alea pentru prins rufele pe sîrmă, ca să creadă că se află într-un pod.
I-am dat şi nume. L-am numit Virgil.
Păianjenul Virgil era foarte mare dar, fiind iarnă, nu-i găseam şi eu o muscă, ceva, să-i dau să mănînce.
Păianjenul Virgil stătea cuminte în acelaşi unghi făcut de două cîrlige aruncate alandala.
Avea şi o mini pînză şi cred că se simţea confortabil în borcanul lui, cu excepţia faptului că-i era foame. Crecă-i era foame.
Deci Virgil n-a mîncat nimic toată iarna! Trei luni de zile!!!!
Ȋn primăvară, cînd a dat colţul ierbii, Virgil abia se mai mişca.
Am luat borcanul şi l-am eliberat peste balcon.
I-am zis “Pa, Virgil, să ne vedem cu bine!”.
Asta se-ntîmpla acum vreo zece ani.
Nu ştiu dacă mai trăieşte Virgil, dar am văzut cît de cuminte s-a adaptat noului său loc, cum nu-ncerca să scape, deşi ar fi putut, că-i mai luam capacul, să-i mai bag aer în borcan.
Şi, de fapt, rutina zilnică a fiecăruia dintre noi e foarte bine trasată.
Prea puţini dintre noi deraiază de la normă.
Vieţile noastre sînt mai aşezate decît credem.
Sîntem furnicuţe într-un borcan.
Sîntem şobolani într-un experiment reuşit.
Bem aceeaşi cafea, ne spălăm pe cap cu acelaşi şampon, avem aceleaşi produse de curăţare a casei, aceleaşi locuri de relaxare (a se citi “ars gazu de pomană”) , vedem aceleaşi filme, citim aceleaşi cărţi… oferta acestei lumi pretins “anormale” te include, de fapt, într-o normă foarte bine construită.
Să nu ne mai minţim! Nu sîntem atît de anormali pe cît ne place nouă să credem.
Sîntem toţi nişte Virgili mici, într-un borcan uriaş, aşteptînd cuminţei să dea colţul ierbii ca să fim aruncaţi peste balcon.
Copiii noştri da. Copiii noştri sînt, din fericire, anormali, dar nu-i nimic, că avem noi grijă să-i aducem pe “calea cea bună”.
