Există un mare dezavantaj atunci când trebuie să scrii un număr fix de rânduri. Sunt zile în care subiectele abordate în editorial pot fi exprimate într-un cuvânt. Într-un singur cuvânt. Astea sunt cele mai nefericite cazuri. Constrângerea impusă de spaţiul fix te învaţă să scrii în fraze scurte, fără să foloseşti inutil cuvinte. Nimic în plus, ceea ce duce inevitabil la nimic în minus. Nu caut aici să dau definiţii pentru editorial. Nici măcar o reţetă pentru scrierea lui. Cu atât mai puţin o explicaţie pentru rândurile uneori mai multe, alteori mai puţine, din pagina de faţă. Nu caut să mă explic, ci să vă explic, de exemplu, că teoriile despre felul în care acţionează politicienii noştri de zece ani încoace sunt aceleaşi. Ce aceleaşi! Aceleaşi teorii, acelaşi fel de comportament, aceiaşi politicieni. Constat cu îngrijorare că izbăvirea acestei ţări, mobilizarea ei, punerea ei în gardă şi conştientizarea ei nu vor veni, nu vor pleca de la politicieni, din politică. Politicienii, toţi, şi dintr-o tabără şi din alta, au ratat toate şansele pe care România le-a avut din anul de graţie 1989 încoace.
E nevoie de o nouă respiraţie. Repspiraţia pe care România a vut-o după 1918, în urma unei împliniri, deci, şi chiar la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70. Da, e nevoie de o respiraţie care să descătuşeze toate energiile pozitive. Am respirat ca înnecaţii în ’89-’90. După ce zeci de ani am stat scufundaţi, în ’89 am reacţionat ca unii care erau gata să moară înnecaţi şi, în ultima clipă, printr-un miracol, am ieşit la suprafaţă. Ceea ce ar fi trebuit să fie marea respiraţie într-o respiraţie a înnecatului. Marile respiraţii vin, se nasc în urma unor mari crize, unor mari războaie. Există popoare care au supravieţuit pe astfel de respiraţii. Există ţări care s-au înălţat de pe urma unor respiraţii de felul ăsta.Americaşi-a inventat, dacă n-a avut, noi respiraţii.
Avem nevoie de o nouă respiraţie, de o mare respiraţie.
MARIUS TUCĂ
