Îl las în dreptul intrării în școală, după ce i-am sărutat creștetul și i-am șoptit că-l iubesc. Rămân o clipă în loc și-l privesc duios cum se îndepărtează hotărât spre curtea plină de prichindei. Parcă a fost ieri...
Începuse prima clasă la numai cinci ani și jumătate. Măcar de-ar fi vorbit engleza, limba de predare, dar nu rupea un cuvânt, unul măcar... Lunile acelea de acomodare îi răpiseră bucuria jocului, scânteia. L-am simțit prăbușit în interioru-i gracil și m-am hotărât să-l însoțesc dimineața, să-i îndulcesc momentele desprinderii de obișnuința domestică. Pe drum, ședeam lipiți unul de altul și discutam vrute și nevrute, improvizam ghicitori, îi arătam cerul ca o acuarelă, oho, dar ce nu sporovăiam ? Încropeam la repezeală poezioare și cântecele amuzante de ne pufnea râsul! La coborârea din mașină îmi zicea cu un glas aproape sufocat: „Tataie, să vii la poartă!”. Și mă duceam. Apărea și el, cu ghiozdanul în spate, ușor stingher în hărmălaia din jur. Ne izolam pe granița dintre înăuntru și afară, despărțiți de ostilitatea drevelor metalice. Îmi văram degetele mâinii printre barele de fier și el mi le prindea și nu le mai dădea drumul. Mă fixa cu ochii de parcă mă implora să-l iau cu mine. „Tataie, te iubesc!” îmi repeta cât să-mi zobească inima de bunic. „Și eu!” îi răspundeam cu noduri în gât. „Tu știi cât de iubesc eu?” îl încercam. „Un infinit”, mă răscolea. „Și tu?” continuam vorbitorul. „Două infinituri”, mă răstignea sentimental. Împrejurul lui, copiii se hârjoneau, țipau, făceau fel de fel de pozne, însă Tudor al meu nici nu-i auzea, eram doar noi doi, atât ! Două suflete pereche strigându-și iubirea ! Deodată, fluierul țiuia asurzitor, ca în spațiile penitenciare, și chema la aliniere. Pfu, ce sfâșiere ! „Tataie, să nu pleci!” mă implora puiul de om. Își retrăgea sfios mânuța din palma mea și, înecat în lacrimi dezălogite pe dinlăuntru, o pornea poticnit către careu. Se oprea, îmi spunea iarăși că mă iubește și îmi desena în aer o inimioară. Pe care mi-o flutura întruna din șirul format, până ce trecea pragul clădirii. Apoi, îl zăream cocoțat la fereastră, de unde îmi trimitea alți pupici disperați. Îi goneam înapoi înmulțiți, să-i aline tristețea, și mă cutremuram, mi se împleticeau picioarele. O luam îndărăt, preocupat să-mi alung din memoria imediată imaginea aceea devastatoare de rămas-bun. Provizoriu, desigur, fiindcă ea se repeta zilnic, cu aceeași încărcătură emoțională. Curând, ritualul s-a tot scurtat, prin renunțarea ba la contactul epidermic, ba la ivirea lui la geam, ba la zăbovirea mea în fața gratiilor, semn că micuțul se integra repejor în noul univers. Își recăpăta dezinvoltura și dezinhibiția cunoscute, depășise anxietatea adaptării într-un colectiv străin și, îndeosebi, într-un regim educațional cu o droaie de privațiuni. „Tataie, nu mai rămâi cu mine, ne despărțim în mașină”, mi-a susurat la ureche înaintea vacanței de vară. Îmi venea să zbor de fericire, împreună isprăviserăm ciclul anevoios al inițierii, izbândiserăm ! Părăseam cot la cot labirintul dintâi al său.
„Tataie, ghicește care-i locul de joacă al minții!” m-a provocat adineauri. „Imaginația”, am dezlegat prompt misterul, îmi închipuiam eu. ,„Nu, biblioteca!” m-a corectat cu aer ștrengăresc. Deja suntem la alt nivel al relației, cărarea i s-a desțelenit și am grijă să i-o împodobesc cu dragoste și cărți.
