Pe noi, românii, ne paşte ceva. S-a instalat o linişte sărăcăcioasă pesteţară, doar vocile câtorva politicieni de mucava se aud, dar ele nu pot aduce în cel mai bun caz, decât capul domnului Radu Vasile în vârful băţului reformei româneşti. Şi, vai, o s-o luăm de la capăt, cu un alt prim-ministru, la fel de zâmbitor ca acela de ieri, ca acesta de astăzi, şi, vai,ţara va rămâne la fel de săracă, la fel de uitată. Ne paşte ceva şi nu ştim ce. De revoluţie nici nu poate fi vorba, ne-am laut porţia de revoluţie pe secolul ăsta, următoarea în veacul ce vine, poate vreo piedică în calea foamei, poate vreo umilire suportabilă, doar cu preţul supravieţuirii, să trăim. Ne paşte ceva şi nu ştim. Eu n-am avut niciodată sentimentul ăsta până astăzi, mă tot întreb, şi parcă încerc să am un răspuns când îi văd pe-ai noştri ca brazii, ba cu mucii pe piept, ba cu tricolorul pe ochi, ba cu fălcile mâncând norii democraţiei. Pericolul de la băieţii ăştia vine, nenorocirea fiind că ei nu realizează chestiunea asta, iar atunci când o să realizeze vor fi fost deja aruncaţi la lădiţa de resturi politice a istoriei. Nu trebuie să-i schimbăm pe toţi, ci să-i înlocuim. Tare mi-ar fi dragă o clasă politică nou-nouţă, ca o clasă cu elevi în prima zi de şcoală. Dar, pentru asta, sau îi lăsăm repetenţi pe ăştia, sau mai aşteptăm vreo 20 de ani. Ne paşte aşteptarea, ne paşte disperarea, ne paşte resemnarea…
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
