Naţionalistul nou

Valeriu Stroica ajunse mare boier în Partidul Naţional Liberal. Ascensiunea lui în PNL a fost una nemaiîntâlnită la celelalte partide politice. Când Radu Câmpeanu ieşea la rampă cu PNL, Valeriu Stoica, la acea oră, nu putea fi zărit nici măcar printre spreâncenele stufoase şI albe ale celui care a reînfiinţat gruparea liberală. De fapt, noi, muritorii de rând, am auzit de Stoica Valeriu prima dată prin '96. Până atunci Câmpeanu, Quintus, Cataramă, Patriciu, Rusu, Cerveni, Zamfirescu, Tăriceanu, Antonescu fuseseră numele auzite ale liberalilor veşnic certaţi şI împărţiţi în fel şI fel de fracţiuni. Valeriu Stoica nu scosese capul până-n '96. Nu-l scosese pentru că nu prea avea unde, PNL rămânând în perioada '92-'96, veştejit, într-o poziţie neparlamentară. Nu mai inspiraţia celor doi, Quintus şi Cataramă, a făcut ca PNL să intre în Parlament pe listele Convenţiei Democrate. Până atunci, după câştigarea alegerilor de CDR, numele lui Valeriu Stoica nu se auzise pe scena politică nici măcar în şoaptă. Nu neapărat din cauza zgomotlui, ci pur şi simplu n-avea cine să-l rosteasă şI, mai ales, de ce. ŞI a venit formarea Cabinetului Ciorbea. N-ar mai fi venit! În grămada aia neordonată de formare a Guvernului, când portofoliile ar fi trebuit să fie puţine, gândindu-ne la cei 15.000 de specialişti, s-a auzit numele lui Stoica pentru prima dată. Încet, ce-i drept, dar s-a auzit. Domnia sa era pe o listă, mai lungă decât cea a FSN la începuturile sale, cu potenţialii miniştri de justiţie. ŞI aici, domnul Valerică, ghinion de noroc, era, cu voia liberalilor, printre ultimii pe listă. Numai istoria sau vreun om simplu ne va spune cum a ajuns Valeriu Stoica ministru al Justiţiei. Cert este că patru ani nu s-a mişcat de pe scaunul cu pricina. A urcat încet-încet, şI, dintr-un nume pe care nu-l rostea nimeni, din simplu motiv că nu-l cunoştea, a ajuns preşedintele PNL. În toţi aceşti patru ani de urcuş, destul de uşor, fără poticneli, Valeriu Stoica n-a avut mamă, n-a avut tată. Ba, pardon, l-a avut mamă pe Quintus şI tată pe Emil Constantinescu. Sau invers, ce mai contează?! Au fost părinţii lui adoptivi, desigur. Prin rândurile de faţă nu dorim să contestăm mutlele sale abilităţi, calităţi de politician şI mai puţin de om politic, dar ne sperie tare rău demagogia domniei sale afişată la sfârşitul săptămânii trecute. Că PNL a rupt protocolul cu PDSR am înţeles. Nci nu se putea altfel, nu exista o altă soluţie pentru un partid de opoziţie. Aproape singurul! Nu discutăm aici argumentele. Dar să vii să faci UDMR un partid etnic şI să ceri, pratic, desfiinţarea lui, asta mi se pare – nu mă joc aici cu vorbele – neruşinare. Nu credeam să apăr UDMR vreodată. Nici n-o s-o fac. După ce ai stat patru ani bot în bot cu UDMR, formând o coaliţie guvernamentală, să vii acum şI să-l dsfiinţezi doar pentru că are relaţii de colaborare cu PDSR, este deja prea mult. UDMR, domnule Stoica, nu s-a schimbat. A rămas la fel ca pe vrmea colaborrii de patru ani cu partidul dvs. S-o fi schimbat domnu' Quintus? S-o fi tuns Crin Antonescu? S-o fi apucat de televiziune Tăriceanu? Sau poate că aţi ajuns dvs. mare naţionalist şI aţi uitat să ne spuneţi? Puteaţi, pentru informarea opiniei publice să daţi măcar un anunţ la mica publicitate: Şef de partid naţionalist, caut idei. Exclus C.V. Tudor. Intrarea prin fundul curţii lui Marko Bella. Aştept alegerile!