Aveam o cămaşă frumoasă-frumoasă. În ea se întâlneau toate culorile dragi mie, în ea lumea părea mai bună şi făcută din lucruri importante. De câte ori bumbacul cămăşii îşi dădea întâlnire cu trupul meu brusc deveneam al naibii de talentat, cuvintele care-mi trebuiau se strângeau toate într-o ciutură şi eu, însetat, le sorbeam dintr-o înghiţitură. Ce să vă mai spun, cămaşa asta avea aripi, puteam să zbor cu ea unde-mi voia gândul. Avea un buzunar mare, roşu, de parcă soarele, la fiecare apus, se ascundea acolo, un guler răsfrânt pe jumătate din umeri!
Dacă te puneai la masa de scris îmbrăcat cu ea, Dumnezeule, propoziţiile îşi făceau de cap, începeau să se mişte în ritmul dansurilor războinice, aşezându-se apoi frumos într-o pagină de căpătâi, lăsându-se citite până la ultimul punct. Ce vremuri! Aproape apuse! Care poate ar fi fost şi acum dacă un nasture, ca toţi nasturii lumii, nu se îndrăgostea nebuneşte de un ac de siguranţă prins neglijent pe jupa unei femei. Şi era tocmai nasturele de la piept, acolo unde îşi pun capul şi plâng toate poeziile scrise şi nescrise. O cămaşă fără nasturele de la piept e ca o pădure fără potecă, o cămaşă fără nasturele de la piept e ca un zmeu fără vânt, ca o pasăre fără cuib (fie şi al altora). O cămaşă fără nasturele de la piept nu mai e cămaşă. Iar viaţa îmbrăcată cu o cămaşă fără nasturele de la piept nu mai e viaţă. Uite aşa stă uneori viaţa într-un nasture! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
