Eu de câte ori mă întâlnesc cu ziua asta de „unu mai” îmi trece, dintr-o dată, prin faţa ochilor toată dictatura de care am avut parte. Dictatura era atunci când prietenul de familie al Elenei Ceauşescu, Nicolae Ceauşescu, ne punea pe noi, cei aflaţi sub dictatură, să sărbătorim ziua mai sus-amintită. Sărbătorită, nu aşa oricum, ci prin munca aia pe care ne prefăceam cu toţii că o desfăşurăm. Şi cum există un Dumnezeu şi pe lumea asta, din când în când, cel plecat dintre noi cu puţin timp înainte de desăvârşirea socialismului, mai avea un pic la un colţ, deci cel plecat aproape prematur dintre noi îşi călca pe conturile din Elveţia şi ne dădea de 1 Mai liber de dimineaţa până la 12.000 noaptea. Şi noi, atunci, ne bucuram! Acum vin eu şi vă întreb: de ce ne bucuram? Şi tot eu vin şi vă răspund: pentru că eram mulţi. Una e să te bucuri de unul singur şi alta e să te bucuri în grup. De-aia am crezut până în ultima clipă că măcar acum în plin capitalism, de 1 mai vom munci de-adevăratelea. Dar noi am rămas la fel de mulţi şi de nerăbdători să trecem la sărbătorirea zilei de 1 mai. Bun, o s-o sărbătorim şi pe-asta! Ei şi? Muncitorul român se hrăneşte în continuare cu iluzii de 1 mai, nici măcar în paradis nu mai ştie să meargă, nu s-a găsit nimeni de şapte ani încoace să-l întrebe: ce-i mai fac copii, ce-i mai fac uneltele, mucitorul romăn e cel mai neizbutit „produs” capitalist, muncitorul român nu şi-a schimbat sufertaşul, muncitorul român nu şi-a privatizat gamela, muncitorul român aşteaptă 1 mai, muncitorul român aşteaptă pensionarea pe caz de faliment… Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
