Concertul orchestrei Filarmonicii din Viena, desfăşurat în prima zi a anului 2002, a fost o încântare. Nu sunt un meloman. Însă valsurile şi polcile lui Strauss - “cozonaci împănaţi cu stafide” şi “şampanie curată” - sunt gustate pur şi simplu, cu o foame înţeleasă numai de frumos. Din 1842 încoace – când a avut loc primul concert – Orchestra Filarmonicii din Viena încântă chiar în prima zi a fiecărui an o lume întreagă. Rezervările de bilete petnru acest concert se fac cu doi-trei ani înainte. Anul acesta orchestra s-a aflat sub bagheta dirijorului Seiji Ozawa. Pentru prima dată. Tot anul acesta, spectacolul s-a vrut să aibă loc, să fie dedicat, nu ştiu cum să spun, lansării monedei euro. Organizatorii sau cine ştice ce lideri politici au ţinut ca schimbările pe care le trăieşte astăzi Europa să fie legate de Concertul de la Viena, de muzică, de tradiţie, de istorie. Cu alte cuvinte, noua lume noua Europă, noua monedă au nevoie de legitimare, iar această legitimare trebuie să treacă prin valsul vienez, prin muzicile secolului XIX, altfel ar putea părea o îcercare efemeră, o încercare sortită eşecului. Puterea banului, incredibil, paradoxal, puterea banului are nevoie pentru a reuşit de puterea muzicii şi tradiţiei. Am ptuea spune că e o constatare absolut fericită a începutului de mileniu dacă n-am şti că pragmatismul lumii de astăzi e în stare de orice, inclusiv de a folosi Concertul de la Viena drept instrument pentru ochiul banului. Nu ştiu dacă are rost să vă mai spun că spectacolul de la începutul acestui an n-a avut, în cele din urmă, nici o legătură cu lansarea monedei euro. Noua lume şi forţa banului n-au putut subjuga nicicum arta sensibilă dar totuşi de-o forţă uneori devastatoare. Noii strategi ai lumii, ai Europei ar trebui să ia aminte la cele întâmplate la 1 ianuarie 2002. Sigur, n-are rost să ne amăgim, există două lumi, mai ales în România, care vor convieţui din ce în ce mai greu, lumea celor care au respirat zăpezile de altădată şI lumea celor cae mănâncă pe pâine tehnologia informaţiei cu tot cu euro. Dar despre cele două lumi vom mai vorbi, vom mai scrie. Cert este – ca să vorbim şI de ştiinţa de a face artă cu ajutorul ştiinţei – că spectacolul dirijat la începutul acestui an de Seiji Ozawa, un chinez devenit artist universal şi prieten al României pe deasupra, va fi lansat pe compcat disc la sfârşitul acestei luni, unde credeţi, în America. Zornăitul monedelor euro a fost înăbuşit pentru prima dată, poate şI pentru ultima dată de “Liliacul” lui Strauss. De altfel, după cum vă spuneam, o “şampanie curată”. Şampania noului an!
P.S. La mulţi ani şi fie ca anul acesta să fie un an al regăsirii noastre!
