Din ’89 încoace ni s-au fluturat nenumărate modele economice de prosperitate, care ar fi trebuit aplicate în România. Vă mai aduceţi aminte de modelul suedez? Dacă da, probabil că vă amintiţi ce scandal naţional a născut propunerea acestui model. Suna frumos al naibii, însă la sărăcia, dezorientara şi orgoliulnostru naţijonal putem să avem parte şi de modelul marţian, că tot aia era. Parcă s-s mai vorbit o perioadă de modelul japonez, după care ne-am linştit cu modelele, văzând că nu suntem în stare nici de aplicarea modelului românesc. Dar în ce consta modelul românesc? Iată o întrebare la care avem răspunsul încă din primele luni lui postrevoluţionare. Avem răspunsul, dar n-a pus nimeni întrebarea. Modelul românesc, să vă dăm un răspuns ca la şcoală, constă în mari elanuri, mari planuri, mari entuziasme şi, în cele mai fericite cazuri, trănspuse în mici, foarte mici realizări. Sau, mai pe înţelesul tuturor, dacă scădem din planuri aşa-zisele realizări, rămânem cu planurile. Prin urmare, modelul românesc înseamnă un milion de planuri, un milion de vise… şi atât. E modelul nostru unic în lume, ne mândrim cu el, mai ales când vine vorba, de exemplu, de modelul bulgar. E drept, n-am reuşit să punem în practicăă niciodată modelul bulgăresc! Nici pe cel albanez. Dar nu peste multă vreme modelul românesc s-ar putea să nu mai ţină de foame. De unde şi concluzia că poate ar fi nevoie să gustăm niţel din modelul bulgăresc. Doamne fereşte!, din cel albanez, pentru a inventa un nou model românesc. Sau, şi mai bine, până să găsim noi un alt model, un altfel de model, să ne apucăm de treabă. Pentru că astăzi, cele mai bune modele, de la cel suedez până la cel japonez, se bazează pe muncă. Restul e filozofie.
