Moartea unui spion legendar

Citind memoriile lui Dumitru Popescu, am dat peste următorul pasaj: „Ambasadorul român, medic de profesie, implicat apoi în nu ştiu ce încurcături diplomatice şi retras brutal, arăta delegaţiei şi soţilor Drăghici o afabilitate riguroasă, diplomatică; în schimb, un tratament de o prevenitoare curtoazie ne-a aplicat primul lui consilier, figură de tânăr intelectual versat, franțuzit şi cu puteri mai largi decât ale ambasadorului. Am înţeles că omul are anumite răspunderi şi pe linia serviciilor de informaţii şi că până nu de mult fusese subordonat direct lui Drăghici.

 Ne-a dus pe toţi de vreo două ori în oraş, la localuri numai de el ştiute, cinstindu-ne cu bouillabaisse, cu stridii și homari şi învăţându-ne ce vinuri se beau la aceste delicatesuri pariziene, cu care era atât de familiarizat. Pe loc, nu  i-am reținut numele, dar după un timp am aflat că în serile acelea fuseserăm invitaţii faimosului general de securitate Caraman, cel ce avea să devalizeze NATO de documente militare de gradul zero. Se părea că încă îl consideră pe Drăghici superiorul său, iar Drăghici îi arăta o simpatie familială, dacă nu ca unui fiu, cu siguranță ca unui nepot. Pe noi ceilalți, omul ne privea cam de sus, cu o indulgență binevoitoare, în egală măsură însă disprețuitoare, eu punând aceasta nu pe seama vreunui  ascendent real al lui în schema invizibilă a ierarhiei sociale, ci pe lipsa noastră de reputație, ca proaspeţi demnitari necunoscuţi ce eram”[1].

Întâmplarea evocată se petrecea la Paris, prin 1965, însă cariera agentului era abia la început, aura sa legendară căpătând dimensiuni planetare după ce „rețeaua” ce-i purta numele a reușit (vreme de 11 ani!) să sfeterisească din cartierul general al NATO documente cu informații   ultrasecrete, vreo 12 000!! În misiunea de spionaj ce i-a adus o reputație de neatins  printre  colegii de Intelligence Service de aiurea, l-a avut ca  partener  pe un cetățean turc - Nahit Imre -, mare  și inițiat  iubitor de obiecte de artă rare. Ca niciodată până la el,  penetrarea fortăreței  dușmanului comuniștilor din  perioada „Războiului Rece” s-a  făcut  prin complicitatea funcționarilor mărunți din citadela militară americană -  femei de serviciu, portari,  dactilografe, curieri etc. Gurile rele susțin că Mihai Caraman, născut în Basarabia - unde a și urmat cele mai multe cursuri școlare  - și strămutat  din 1944 cu întreaga-i  familie în județul Sibiu, ar fi predat prada sovieticilor, care l-au și decorat pentru rezultatele excepționale împotriva colosului de la Washington. De aceea, i se și reproșează azi, mai abitir ca oricând, gestul cu pricina, uitându-se  că România avea „toate dezavantagiile unei țări ocupate și toate obligațiile unei țări eliberate”[2]. Iar Stalin proclamase  cu tam-tam asurzitor principiul internaționalismului  proletar: „Internaționalistul este acela care e gata să apere necondiționat URSS fără șovăială și fără frică, pentru că URSS este baza mișcării revoluționare mondiale și această mișcare nu poate fi apărată și promovată decât apărând URSS. Oricine crede că apără mișcarea revoluționară mondială, separat de sau împotriva URSS, se situează împotriva revoluției și se alătură inevitabil dușmanilor revoluţiei”[3]. În consecință,  nimic anormal,  că nu se cădea să le dăruiască ălora de dincolo de Ocean. Asta se va petrece ceva   mai  târziu, după 1989, că „țară ocupată”  vom fi mereu[4]...

Fuga  în SUA a  trădătorului Ion Mihai Pacepa[5] în 1978 a însemnat trecerea în rezervă[6], în 1979, a ofițerului ce spulberase ireversibil mitul  inexpugnabilității yankeilor, însă în  1990 autoritățile revoluționare l-au reactivat, încredințându-i funcția de șef al abia creatului Serviciu de Informații Externe. A urmat  deconspirarea lui ca agent KGB și întâmplările neverosimile  s-au  succedat cu o repeziciune  demnă de o producție cinematografică  hollywoodiană. Astfel, generalul Gheorghe Moga – cel care îl dăduse în vileag - a murit subit, iar la scurt timp, alt  general, Gheorghe Doicaru,  ex prim-adjunct al ministrului de Interne  de dinainte de 1989, însărcinat să-l supravegheze  informativ pe Caraman, a fost împușcat  cu un glonț la o  vânătoare, în ciuda faptului că participanții aveau doar arme cu alice !! Cum era de așteptat, în 1992, secretarul general al Organizației Nord-Atlantice, Manfred Wörner, a atenționat că nu va vizita  România - care solicitase aderarea la blocul militar respectiv - până când inamicul  lor public nr.1 nu va fi înlăturat din vârful SIE. La 22 aprilie 1992, președintele Ion Iliescu i-a îndeplinit solicitarea pensionându-l și avansându-l  la gradul de general-colonel pe indezirabilul noii corectitudini politice. Căci dintotdeauna  „revoluțiile mănâncă oamenii”[7]...

Coincidența a făcut să-l zăresc prin iunie în aceeași sală de restaurant în care tăifăsuiam cu mai multe persoane, așa încât  am avut posibilitatea să-l cercetez de la distanță. Arăta impecabil, nici nu-ți  trecea prin tărtăcuță că-i nonagenar! Alesese niște haine sport-casual care îi veneau ca turnate și-i dădeau un aer tineresc și occidental. Ehe, cât mi-aș  fi plăcut să stăm la palavre, să-mi mărturisească numai ce putea fi mărturisit ! Îl priveam cu un soi de smerenie, ca pe un protagonist principal de  film, de carte...

 Zilele trecute, în clipa în care tocmai îi povesteam unui prieten comun că îl regăsisem pe temutul spion printre  cei pomeniți  de Dumitru Popescu, am aflat că el s-a stins în vară. Oricum nu-și mai dorea să-și  prelungească agonia, cică, după ce suferise o intervenție  chirurgicală complicată în 2012. Trăia de o groază de vreme cu spaima că va fi lichidat într-un  fel sau altul, iar în străinătate refuzase să se mai deplaseze, cu excepția scurtei vizite în Franța, la primirea unei distincții  acordate extrem de rar acolo. Cu ocazia respectivă i s-au acordat garanții de securitate de grad 0, așa încât a acceptat să-și părăsească vatra de domiciliu. Își pierduse încrederea în oameni și le cerea medicilor să nu-l anestezieze, ca nu cumva să-l mulgă de secrete ori să-i împuțineze zilele. Nu servea masa decât în localurile unde primea asigurări că nu exista vreun pericol de otrăvire. Obsesia căpătată în  slujirea patriei se transformase  în depresie și  sistemul  său nervos, ce nu tresărise în atâtea misiuni de manual, cedase ireversibil.

 Știrea despre  moartea  lui Mihai Caraman n-a figurat pe lista de priorități  a televiziunilor băștinașe, prea preocupate să ne spele creierul cu lături mediatice de mahala.  De-ar fi trăit pe Potomac, i s-ar fi dedicat spații întregi de emisie și  diplome de onoare, omagii și glorie oficială. Și cum să nu te întrebi dacă  merită să-ți riști viața - oricum scurtă - în numele țării? O țară ai cărei  stăpâni - interni și externi - se schimbă cu o repeziciune dramatică, transformându-te din erou în persona non grata  demnă de ghilotină câteodată...