Am plecat să vad minunea cu ochii mei. Nu e nici blondă, nici brunetă şi nici măcar roşcată: e “alb-albastră”. Nu cred că mai mersesem acolo de la meciul cu Benfica. Când Craiova începe să renască, apoi începe să renască tot fotbalul românesc, pentru că Univesitatea produce o stare de spirit înainte de orice. De multe ori supravieţuirea ei a depins numai de această stare de spirit. Dacă fotbalul ar fi însemnat numai talent şi suflet, Oltenia ar fi fost campioană mondială. Iată-mă, aşadar, pe drumul către un stadion care strânge de câteva săptămâni încoace, la fiecare meci al Craiovei, câte 50.000 deoameni. Cu teamă, dar şi speranţă, că începutul renaşterii a prins deja aripi şi că, înainte de a însemna fotbal, Craiova e starea de spirit de care avem, mai peste tot, nevoie. Când ajungi în faţa unui stadion plin, realizezi că fotbalul poate să însemne mai mult decât un fenomen social. La unii a devenit religie. La noi, înainte era botezat de prim-secretari, iar în anii de după Revoluţie a fost folosit ca monedă de învauţire pentru samsari mai mari sau mai mici, nici unul cu frica lui Dumnezeu. Am ajuns să văd minunea cu ochii mei. Nu e nici blondă, nici brunetă şi nici măcar roşcată: e “alb-albastră”.
P.S. Chiar dacă ieri Rapidul a bătut Craiova, demonstrând că este cea mai bună echipă din campionat, în Cetatea Băniei minunea poate continua. Ea încă nu a ţinut 3 zile.
