Minunata lume veche a Mărginimii Sibiului și noi

 Toamna plutește senzual peste Valea Oltului, mângâiată de un soare rotund ca o iluzie coaptă. Cerul e limpede și azuriu, un imaș în care m-aș rătăci de-a pururea... Cum încă nu mi-au crescut aripi, aleg să hoinăresc câteva zile prin Mărginimea Sibiului, s-o  iau oriîncotro m-or îndemna ochii.

 Ajungem la Sibiel, la o pensiune ascunsă, parcă, la capătul satului, chiar acolo unde începe pădurea de fagi și brazi. La doi pași, curge suav un pârâiaș, și basmul are un susur inefabil. O liniște misterioasă pogoară de pe crestele stâncoase și vraja ne ia zălog eternității. Cu osebire la ceasul înserării, când stelele clipocitoare ne veghează din înalturile neguroase. Adorm reflectând la un fragment huxleyan: „Prin vederile sale eretice în ceea ce privește sportul şi soma, prin viața sexuală scandaloasă, neortodoxă, prin refuzul său de a se supune învățăturilor Domnului nostru Ford și de a se comporta după orele de serviciu «ca un prunc în eprubetă» (și aici Directorul făcu semnul sacru T), el s-a dovedit un duşman al Societății, un sabotor, da, doamnelor şi domnilor, un sabotor al Ordinii și Stabilității, un complotist împotriva Civilizației înseși.”[1] Și  visez că sunt  eu însumi complotist, unul al noii ordini existențiale, în care principiul turmei dictează pretutindeni.

  Lumina „subțire și aspră”[2]  vestește dimineața ivită sfios prin geamul urduros. Plec în sat, curios să văd Muzeul de icoane de sticlă, așa cum sfătuiește orice ghid. Intru în curtea bisericii și rămân perplex! Întemeietorul  colecției iconice se numește Zosim Oancea!  Ca pe neamul  bunicului meu matern - Oancea  -, coborâtor, se pare, dinspre Oituz și oprit  ba în regiunea Buzăului, ba în  Câmpia Dunării, ba în Banat. Transhumanța i-a silit la strămutarea  tocmai pomenită, dar fiecare traseu a cuprins și Sibiul. Cercetez cu atenție sporită  fotografia preotului ctitor, stabilit aici în 1964, după cincisprezece ani  de temniță și de muncă silnică. Chipul său, ca  și expresia, seamănă izbitor cu  cele ale ascendenților din care mă trag și eu! Și, totuși, cum de i-au permis autoritățile comuniste să poarte în continuare stiharul, fiindcă era, totuși, un dușman de clasă? A intervenit în ajutorul lui istoricul Andrei Oțetea, localnic, cândva redactorul responsabil al volumelor II și III din Istoria României,   decedat la Paris în 1977, mă lămurește muzeografa, o femeie de pus la rană.

„Cine a  avut credință s-a salvat”, era unul dintre crezurile întemeietorului lăcașului cultural - religios, motiv să-i mulțumesc în gând și să mă închin smerit. Fac cale întoarsă și mă tot întreb dacă e îndeajunsă credința ca să trăiești împăcat cu tine însuți... Ah, nu-mi duc la final reflecția, că altă imagine livrescă mă tulbură: „Traversă clădirea până la hotel, făcu o baie, un masaj vibro-vacuumatic, se bărbieri cu un aparat electrolitic, ascultă radiojurnalul de dimineaţă, se uită vreo jumătate de oră la televizor, îşi luă pe îndelete prânzul şi Ia două şi jumătate zbură înapoi la Malpais, în elicopterul condus de metis.”[3] Gonesc strigoiul corporatist și o iau la pas pe o cărare șerpuitoare, furișată în cea mai blândă sălbăticie. Mintea îmi umblă haihui și, nitam-nisam, repet mecanic, cu o îndârjire comică: „Civilizat înseamnă sterilizat”[4]. Totodată, le-aș depăna tuturor interșanjabililor trotinetiști puiți de globalismul devorator de identitate  o istorioară de-o  simplitate seducătoare: „Goi au plecat în păduri. Acolo au învăţat de la copaci, de la fiare, de la păsări, de la flori, de la soare. Trupul li s-a acoperit cu blană, dar sub blană au păstrat sângele roșu,  fierbinte. Cu voi e mai rău: voi v-aţi acoperit de cifre, cifrele mișună pe voi ca păduchii. Trebuie să se smulgă de pe voi totul, și goi să fiți izgoniți în păduri. Să învețe fiecare să tremure de frică, de bucurie, de furie turbată, de frig, să se roage la foc.”[5] Și să nu uite că  sunt oameni, iar nu roboți!

 Un corb croncăne  trist într-un  vârf de frasin... Ce alean i-o sfârteca inima ? Caut cu privirea schitul din depărtare. Nu se zărește, drumul e lung... „Nu pot să sufăr mersul pe jos. Și ori de câte ori te afli la poalele unui deal, te simți atât de mic!”[6]  Pe naiba, mie îmi place la nebunie, iar sentimentul acela de micime mă apropie de umanitate!  Restul e trufie!

 Așezământul monahal e încuiat, deși mă încăpățânasem să nădăjduiesc că ușa către  Dumnezeu nu-i închisă  niciodată...

„- Dar Dumnezeu nu se schimbă.

- Oamenii, însă, da.

- Şi ce contează?”[7]

Oare ? Alt motiv să mă tângui în van... Îmi aud stomacul chiorăind, e ora mesei. Într-adevăr,  „dragostea și foamea stăpânesc lumea!”[8] Înfulec  o porție de ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon și dorm, nu înainte de a răsfoi o carte reflexivă. „Dacă  stai și citești, nu cheltuiești, nu poți să consumi”[9], deci  ești un paria al gloatei consumeriste, îl completez cinic pe vizionarul Huxley!

Mă trezesc mai confuz. Deschid televizorul, caut un canal de „fotciocbal”[10], pardon, de fotbal!  Degeaba. Aleg să o tai la Jina. Mai întâi, poposim în Săliște. „Marele sat al românilor” („Magna Villa Valachicalis”) ne întâmpină râzând și înflorat, zău că nu m-aș mai duce altundeva! O ordine deloc valahă, semn că, dezlegând enigma etimologică a urbei, Nicolae Densușianu  nu s-a înșelat: „Acestor tătari vechi, li se atribuie: 1 diferitele resturi de olării primitive (neolitice), ce se găsesc pe teritoriul țării; 2 mormintele cu pietre mari, nelucrate; 3 chiliile săpate prin stânci; 3 cetățile vechi de pământ și de zid; 4 fântânile și conductele de apă ce se descoperă prin ruinele acestor fortificații; 5 cărămizile groase, scoase de țărani cu plugurile de pe câmpurile de arătură; 6 caldarâmurile sau drumurile împietrite; 7 movilele cele mari ce se întind în șiruri lungi către Dunăre și către părțile de jos ale Moldovei; 8 un număr însemnat de sate pustiite, pe unde se găsesc resturi de construcții antice, care se numesc seliștile tătărești.”[11]

Ne rupem cu greu de vatra sălișteană și ne continuăm călătoria  prin Tilișca, Rod și Poiana Sibiului,  sate de oieri, odinioară. Casele sunt  înstărite, semn că mărginenii nu pribegesc pe aiurea. Munții Cindrel îmbracă fastuos un tablou ce-ți taie respirația. Orizontul  s-a lărgit de   nu-l mai cuprinzi, împodobit cu puzderia de culori autumnale...

În Jina, întârzii nițel în fața Monumentului Eroilor români din Primul Război Mondial, furat de inscripția comemorativă de pe obelisc: „Cinste vouă eroi cari v-ați vărsat sângele pentru întregirea neamului și cinste vouă jertfe ale datoriei care ați îndurat chinurile morții pentru apărarea Patriei. Jertfa voastră simbolizată prin această piatră ne va fi mereu un îndemn spre sacrificiile pentru Neam, Patrie și Pace”. Care neam, care patrie, care pace? La modă sunt alte valori  azi, nicidecum cele pentru care s-au jertfit strămoșii noștri altădată! Neamul s-a dezbinat și  s-a risipit în cele patru zări, patria a ajuns o colonie euro-atlantică, iar cultul războiului ocupă locul  central în propaganda internațională actuală, niscaiva substantive comune... Mda,  durerea a devenit o „oroare fascinantă”[12]...

 Culmea, în ciuda faptului că mocanii au fost  majoritari în zonă,  localitățile au denumiri... săsești ! D-ale istoriei...

 Seara, pe micul ecran este difuzată o știre aproape science-fiction. Cică un avion cumpărat de statul neaoș de la americani va favoriza ploile și va reduce astfel seceta prelungită!  Mai mult,  drone speciale   vor fi folosite la  diverse lucrări agricole! Ptiu, drace, și omul, ce se va alege de om?  urlu zadarnic. Răspunsul nu întârzie: „Din punct de vedere tehnic, ar fi cum nu se poate mai simplu să reducem orarul de Iucru al tuturor castelor inferioare la trei sau patru ceasuri pe zi. Dar asta i-ar face oare mai fericiți? Aş, de unde ! S-a experimentat și acest lucru, acum mai bine de un secol şi jumătate. În întreaga Irlandă s-a instaurat ziua de lucru de patru ore. Şi care au fost rezultatele ei? Nelinişte socială şi un spor considerabil al consumului de soma; asta a fost tot. Cele trei ore și jumătate de loisir - timp liber - în plus erau departe de a constitui un izvor de fericire - până într-atât încât oamenii se simțeau constrânși să-și ia vacanță de la ele. Biroul nostru de invenții geme de planuri pentru economisirea eforturilor. Sunt mii de proiecte, adăugă Mustafa Mond cu un gest generos. Şi de ce nu le punem în aplicare? Tocmai de dragul muncitorilor. Ar fi de-a dreptul o cruzime să-i lovim cu un loisir excesiv. La fel și cu agricultura. Dacă am vrea, am putea fabrica sintetic toate alimentele, până la ultima bucățică. Dar n-o facem. Preferăm să păstrăm pe ogoare o treime din populaţie. Şi asta pentru binele ei - căci ia mai mult timp producerea hranei din pământ decât din fabrică. Și, pe urmă, trebuie să ne gândim și la stabilitatea noastră. Noi nu vrem să ne schimbăm. Fiecare schimbare reprezintă o amenințare la adresa stabilității. Iată un motiv în plus pentru care aplicăm cu atâta zgârcenie noile invenții. Orice descoperire în domeniul științei pure este potențial subversivă; până și știința trebuie uneori să fie tratată ca un posibil inamic. Da, da, chiar și știința.”[13] Îndeosebi știința, conchid resemnat, fiindcă inteligența artificială, bomba atomică sau nucleară, drona și clona nu-s decât cuceriri științifice...

„M-am culcat aseară - și m-am prăbușit la fund, în somn adânc, ca o corabie supraîncărcată care s-a răsturnat. O masă compactă de apă verde în unduire. Și uite, mă desprind agale de la fund, plutesc în sus şi undeva pe la mijlocul adâncului deschid ochii: camera mea, o dimineaţă încremenită, încă verde. Pe ușa cu oglindă a șifonierului - un ciob de soare - drept în ochii mei.”[14] Slavă Domnului că m-a ocolit Onir, fiindcă „visele constituie o boală psihică gravă !”[15]

În ultima zi, alegem  întâi Gura Râului ca destinație,  cu maiestuosul baraj artificial  întru alimentarea cu apă a reședinței  de județ. Cobor pe mal, la poalele zidului de beton, și-mi desfăt sufletul cu splendoarea cromatică a codrilor. Ajuns în  biserică, mi se împart un pahar cu vin și o pâine. Spun pios „bogdaproste” și sorb  din lichidul dăruit morților, fie-le țărâna ușoară!

Fântânele este halta de pe urmă, cu livezi de meri gemând de fructe  roșii. Alt monument, altă inscripție desuetă: „Recunoștință ostașilor din Regimentul 2 Vâlcea căzuți eroic în lupta de pe dealul Merezi - sept. 1916, pentru desăvârșirea unității de stat a României.  Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpul de luptă pentru unitatea națională a poporului român.” Ehe, generațiile de acum au alte priorități, nicicum  România sau regăsirea  plăcerilor simple, a naturii... „Din fericire, însă, între mine și oceanul sălbatic și verde se interpune sticla Zidului. O, măreaţă, divin-limitativă înțelepciune a zidurilor, a barierelor! Poate că aceasta e cea mai mare dintre toate invențiile. Omul a încetat de a mai fi un animal sălbatic doar atunci când a construit primul zid. Omul a încetat de a mai fi un om primitiv doar atunci când noi am construit Zidul Verde, când prin acest Zid am izolat lumea noastră mecanizată, perfectă - de lumea hidoasă, iraţională a copacilor, păsărior, animalelor...”[16]  Astfel gândește „omida (...) nesfârșită de bărbați și femei”[17],  cu rucsacuri de infanteriști în spinare,  ce înaintează bezmetic înspre pieire. O omidă călăuzită de priorități  artificiale: „Trei săptămâni în elicopter. Un film senzorial, superîncântător, colorat, stereoscopic, cu dialog sintetizat şi cu acompaniament sincronizat la orgă olfactivă.”[18] Mă ascund îndărătul zidului și contemplu dezastrul uman.

Bleah, dezgustător prezent, în care „homo sapiens numai atunci este om în deplinul sens al acestui cuvânt, când gramatica lui nu conţine deloc semne de întrebare, ci numai semne de exclamare, virgule și  puncte.”[19] De ce? De ce nu mă pot dezbara de semnul  interogației, de ce ? Știu, „conștiința individuală nu este decât o boală”[20], însă n-o pot sugruma! Măcar de m-ar lăsa în libertate, nu cumva milițienii civici să mă azvârle în vreun ospiciu, că tot au  exercițiul recentei pandemii!

Ca să uit, mi s-a năzărit să „gonesc în secunda fericirii”[21] dimpreună  cu minunații mei prieteni (patruzeci, la număr) și cu invitați de soi – Gabi Popescu (ex-dirijorul Junilor Sibiului), doi instrumentiști  (acordeonist  și clarinetist) și folkistul Marius Bațu (jumătatea grupului Poesis de altădată), bașca actorul Forin Coșuleț, o explozie de umor și voie bună ! Ce clipe, ce trăiri, ce  întoarcere  într-un trecut studențesc părelnic  neverosimil!

Ah, și Cântecul șoptit,  pe care l-aș asculta mereu și mereu...

„Odată am ucis o vrabie,
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o.
Pe urmă, o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o.

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat,
În mână ţineam o bucată de pâine.
Degeaba, mi-a spus,
Degeaba, mai plângi,
Ce-ai omorât, omorât rămâne!

Mai târziu, am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată,
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată.

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii,
Demult nu mai merg la nicio-ngropare.
Când soarele-apune
După niste măguri
Şi răsare în flăcări din mare.”[22]

„Pe un ram nevăzut atârna luna albastră, înmiresmată”[23]...  O feerie nepovestibilă este Mărginimea Sibiului, credeți-mă !