„Minunata lume nouă”

În 1931, Aldous Huxley isprăvea de scris Minunata lume nouă, convins fiind că „mai avem timp din belșug. Societatea complet organizată, sistemul castelor stabilite pe baze științifice, eliminarea liberului arbitru prin condiționare metodică, obediența făcută acceptabilă prin doze regulate de fericire produsă pe cale chimică, regulile de bază ale vieții civilizate inculcate în timpul nopții, în ședinte hipnopedice - toate aceste lucruri se apropiau într-adevăr de noi, dar nu în epoca mea, nici măcar în vremea strănepoților mei.”[1] Scriitorul britanic mărturisea aceasta  douăzeci și șapte de ani mai târziu, în eseul Reîntoarcere în minunata lume nouă, când remarca, oarecum surprins, că profețiile lui „devin realitate mult mai devreme decât credeam  eu că  se va întâmpla acest lucru.”[2] Și englezul se vădea extrem de îngrijorat: „În Occident, e adevărat, bărbaţii şi femeile se mai bucură încă în mare măsură de libertatea individuală. Dar până şi în acele ţări care au o tradiţie a guvernării democratice, această libertate - şi chiar şi dorinţa de a o avea - pare să apună. În restul lumii, libertatea indivizilor a dispărut deja sau e, în mod evident, pe cale de dispariție. Coşmarul organizării totale, pe care eu îl plasasem în secolul al VII-lea după Ford, s-a ivit pe neaşteptate din viitorul îndepărtat şi, de bună seamă, ne aşteaptă la cotitură.”[3] Între timp, în 1948, un alt supus al Coroanei Reginei, George Orwell, șocase omenirea cu celebrul roman 1984, cei doi uriași vizionari, continuatorii rusului Evgheni Ivanovici Zamiatin cu al său admirabil volum Noi, anticipând evenimentele de azi cu o  inteligență scăpărătoare. Căci minunata lume nouă este construită în jurul „Centrelor de  incubație și condiționare”, ca piloni fundamentali ai „Statelor Unite ale Lumii” reunite sub deviza „Comunitate, Identitate, Stabilitate”. De aceea,  tinerii comunității abia înfiripate trebuia „să știe cât mai puțin, ca să poată ajunge membrii adevărați și fericiți ai colectivității”[4]  și că, „nu filosofii, ci amatorii de traforaje și colecționarii de timbre alcătuiesc coloana vertebrală a oricărei societăți.”[5] O societate în care fertilizarea și natalitatea („plodicultura”) erau controlate la  sânge, ca instrumente majore ale stabilității sociale: „Bărbați standardizați, femei standardizate, în loturi uniforme. Întregul personal al unei fabrici alcătuit din produsele unui singur ovul bokanovskificat.

            - Nouăzeci și  șase de gemeni identici lucrând la nouăzeci și șase de mașini  identice!” Inginerii demografici nu-și ascundeau teama de pericolul reprezentat de inșii cu însușiri excepționale, deoarece, „cu cât sunt mai mari talentele unui om, cu atât e mai mare capacitatea lui de a-i induce în eroare pe alții.”[6] Și e suficient un măr stricat ca să le strice și pe celelalte...

         Nimic nu scăpa atentei predestinări a fiecărui embrion, „Controlorii Mondiali” preocupându-se să le insufle încă din fașă secretul fericirii și al virtuții: „Să-ți  placă ceea ce ești obligat să faci. Acesta este țelul întregii  condiționări: să-i faci pe oameni să-și îndrăgească destinul social implacabil.”[7] Așa că următorul pas în vizita de lucru a emulilor îl constituiau „incubatoarele pentru bebeluși, sălile de condiționare neo-pavloviană”[8], unde mulțimi de prunci de opt luni, „toți absolut identici și toți îmbrăcați în kaki”[9], erau supuse unui test extrem de simplu: li se așeza pe pardoseală, printre vaze imense pline de flori, „niște registre, deschise în chip atrăgător  la câte o imagine viu colorată a unui animal sălbatic, a unui pește ori a unei zburătoare”[10], iar bebelușii începeau „să se târască în patru labe spre pozele acelea viu colorate, spre formele strălucitoare și ochioase de pe paginile albe. În timp ce se apropiau, soarele ieşi dintr-o eclipsă momentană, cât fusese ascuns de un nor. Trandafirii se înflăcărară ca și cum ar fi fost cuprinși brusc de o patimă interioară; paginile strălucitoare ale cărţilor părură să se îmbibe de o semnificație nouă și profundă. Din rândurile copilașilor aflați în patru labe se auziră mici țipete de emoție, aproape ca guițatul unor purceluși, împreună cu gâlgâieli și ciripeli fericite.(...)

            Cei mai rapizi dintre târâtori își atinseseră deja ținta. Mânuțele lor se întindeau nesigure, atingeau, apucau trandafirii transfigurați și le smulgeau petalele ori îndoiau paginile ilustrate ale cărților.(...)

            Infirmiera-şefă, rămasă în picioare la tabloul  de comandă din celălalt capăt al încăperii, apăsă pe o manetă.

            Se produse o explozie violentă. O sirenă începu să geamă şi să ţipe, scoţând sunete din ce în ce mai acute. Soneriile de alarmă sunară înnebunitor.

            Copilaşii tresăriră și începură să urle. Feţele li se schimonosiră de groază.

            - Și acum, strigă tare de tot Directorul (căci zgomotul era asurzitor), acum vom proceda la imprimarea forţată a lecției cu ajutorul unui ușor şoc electric.

            Făcu iar un semn cu mâna şi infirmiera-şefă apăsă pe altă pârghie. Ţipetele copilaşilor îşi schimbară brusc tonul. Era ceva deznădăjduit, aproape demenţial în chelălăitul strident şi spasmodic pe care-l scoteau. Trupuşoarele lor se răsuceau şi apoi înţepeneau, mâinile şi picioarele li se agitau de parcă ar fi fost trase de niște fire nevăzute.(...)

            Exploziile încetară, soneriile se opriră din stridenţa lor, ţipătul sirenei scăzu până când fu redus la tăcere. Trupurile care înţepeniseră în poziții contorsionate se destinseră, iar ceea ce se părea a fi gemetele şi scâncetele unor copii anormali reveni încetul cu încetul la strigătul obişnuit - de frică.

            - Dați-le din nou florile şi cărţile!

             Infirmierele executară comanda; dar, la apropierea trandafirilor, până şi la vederea acelorași imagini viu colorate cu Miau-Miau, Cucurigu și Behehe, copilaşii se traseră îngroziți înapoi; deodată țipetele lor se întețiră.(...)

            Cărțile şi pe de altă parte zgomotele asuzitoare, florile şi pe de altă parte şocurile electrice - în mintea copiilor, aceste noţiuni erau acum cuplate în perechi neiertător compromise; după două sute de repetiţii ale aceleiaşi lecţii sau ale uneia similare, aceste noțiuni vor fi legate indisolubil. Ceea ce omul a legat, natura nu mai poate desface.

             - Or să crească păstrând ceea ce psihologii din lumea veche numeau o ură «instinctivă» faţă de cărţi şi flori. Reflexele lor vor fi condiţionate irevocabil. Copiii de acum vor fi feriți toată viața de cărți şi de botanică. Directorul se întoarse către infirmiere: - Luați-i de aici!

             Continuând să ţipe, copilaşii îmbrăcați în kaki fură încărcați pe servantele cu rotile şi împinși afară, lăsând în urma lor doar un miros de lapte acru şi o linişte binevenită.

            Unul dintre studenți ridică mâna şi spuse că, deși vede perfect de ce nu li se putea permite oamenilor din casta inferioară să irosească timpul Comunității Mondiale cu cărțile, şi-şi dă seama că rămâne în permanenţă cu riscul ca ei să citească vreun lucru de natură să de-condiționeze în mod nedorit unul din reflexe, totuşi... mă rog, în legătură cu florile nu era prea lămurit. De ce atâta pentru a determina la cei din casta Delta o antipatie absolută faţă de flori?

            Cu multă răbdare, Directorul Centrului de Incubație  şi Condiţionare le dădu alte lămuriri: copiii sunt făcuţi să ţipe numai când văd un trandafir, din înalte raţiuni de politică economică. Cu nu multă vreme în urmă (cam cu vreun secol), copiii din castele Gama, Delta și chiar Epsilon fuseseră condiționați să iubească florile - florile în special și natura sălbatică în general. Ideea era să-i faci să dorească să meargă la țară ori de câte ori aveau prilejul și astfel să-i obligi să folosească serviciile transportului public. - Şi nu le-au folosit? întrebă studentul.

            - Ba da, din plin. Dar n-au mai consumat nimic altceva, răspunse Directorul.

            Şi el sublinie că primulele şi peisajele au un defect foarte grav: sunt gratuite. Dragostea de natură nu dă de lucru fabricilor. S-a luat atunci hotărârea de a se interzice dragostea de natură, cel puțin în rândurile castelor de jos; să se interzică dragostea de natură, dar nu şi tendința de a folosi serviciile mijloacelor de transport. Pentru că, fireşte, era esențial ca ei să se ducă totuşi la țară, chiar dacă urau natura. Problema era să se găsească o rațiune economică mai sănătoasă pentru consumarea transportului decât o simplă afecțiune pentru primule și peisaje. Şi s-a găsit ceea ce trebuia.

            - Astăzi, încheie directorul, condiționăm masele să urască natura. Dar în același timp, le condiționăm să iubească orice sport practicat în mijlocul naturii. Totodată, luăm măsurile de precauție necesare pentru ca sporturile practicate în sânul naturii să implice folosirea unei aparaturi cât mai complicate. Așa folosesc nu numai transportul, ci și produsele industriale. Tocmai pentru asta sunt și șocurile acelea electrice.

            - Aha, înțeleg, spuse cu glas scăzut studentul și tăcu, pierit de admirație.”[11] Cum, prin diabolice și persuasive exerciții, lumea se lepădase de memoria străveche, profesorul îi întrebă pe musafiri: „Dar părinții? Știți  ce erau?”[12] Stupoare,  „se lăsă o tăcere grea, stânjenitoare. Câțiva dintre băieți roşiseră. Încă nu învățaseră să facă distincția semnificativă, dar adeseori foarte delicată dintre pornografie şi ştiința pură. Într-un târziu, unul dintre ei avu curajul să ridice mâna:

            - Pe vremuri, ființele omenești... erau... (șovăi, și tot sângele năvăli în obraji) mă rog, au fost... vivipare (vocea îi scăzu).

            - Exact, îi zâmbi aprobator Directorul, încuviințând din cap.

            - Şi copiii se decantau...

            - «Se nășteau», îl corectă Directorul.

            - Ei, atunci se cheamă că erau părinți... adică vreau să spun, nu copiii, bineînțeles... ceilalți...

            Și bietul băiat se fâstâci de tot.

            - Pe scurt, rezumă Directorul, părinții erau tatăl şi mama (n.m. „Poc” și „Trosc”). (Acum obscenitățile ce alcătuiau istoria ştiinței răsunară ca pocnete şi trosnete în tăcerea păstrată de studenți, care nici nu îndrăzneau să se uite unul la altul.) Mamă, repetă Directorul cu glas tare, insistând asupra termenului științific. Apoi se lăsă pe speteaza scaunului și adăugă cu gravitate: - Mde, acestea sunt realitățile, oricât de neplăcute ar fi. Înțeleg ce simțiți, dar majoritatea realităților istorice sunt neplăcute.(...)

            - Căci să nu uitaţi că în vremurile acelea de obscenă reproducere vivipară, copiii erau întotdeauna crescuți de părinţi şi nu în Centrele de Condiționare ale Statelor Unite ale Lumii.”[13] Păi, nu se  discută azi despre interzicerea folosirii cuvintelor „mamă” și „tată”, astfel încât homosexualii să nu fie răniți în  hipersensibilitatea lor proclamată ca truism ideologic? Ba bine că nu! Soioasele campanii LGBT ce sunt? Minoritățile născute din deviațiile sexuale au acaparat agenda publică și Satana jubilează.

         Nu e ocolită nici familia tradițională, văzută ca un adevărat spațiu concentraționar, ultimul zid în fața hoardelor de barbari prăsiți de „Forditatea Sa”: „- Încercați măcar să vă dați seama despre ce e vorba, le zise el, și glasul lui le trimise fiori stranii în trup. Încercați să vă dați seama ce înseamnă să ai o mamă vivipară.

             Ah, iarăşi cuvântul acela obscen! Dar nici unuia dintre ei nu-i veni câtuşi de puțin să zâmbească.

            - Încercați să vă imaginați ce însemnă «să trăieşti cu familia ta».

            Încercară, dar, în mod evident, fără pic de succes.

            - Şi ştiti ce însemna «un cămin»?(...)

            - Un cămin, o casă: câteva cămăruțe, sufocant de aglomerate de către un bărbat, o femeie care tot năștea periodic, și o droaie de băieți și fete de toate vârstele. Niciun pic de aer, niciun pic de spațiu: o închisoare prost sterilizată; beznă, boală și miasme.

            (Evocarea Controlorului era atât de sugestivă, încât unul dintre băieți, mai simțitor decât ceilalți, păli pur și simplu, gata să vomite.)(...)

            -  Iar căminul era la fel de sordid din punct de vedere psihic ca și din punct de vedere fizic. Psihologic vorbind, era o vizuină de iepuri, o gaură încălzită de frecușul vieţii aglomerate, duhnind a emoție. Ce intimități sufocante, ce relații primejdioase, obscene și demente între membrii grupului familial! Cu o manie tipică, mama se purta ca o cloșcă față de copii (copiii ei)... și-i strângea la piept cum își ține mâța strâns de tot pisoii; numai că era o pisică în stare să vorbească, o pisică înzestrată cu capacitatea de a spune «Puiul meu, puiul meu» de nu ştiu câte ori. «Puiul meu, copilul meu, of, of, la pieptul meu, mânuțele lui, foamea, acea plăcere intensă, chinuitoare, de nedescris! Până când pruncul meu adoarme, puiul meu doarme cu o bășicuță de lapte alb în colţul gurii. Puișorul meu doarme...»

            - Da, da, zise Mustafa Mond, încuviințând din cap. Aveţi dreptate să vă înfiorați.(...)

            - Ford al Nostru - sau Freud al Nostru, așa cum, din cine știe ce motiv rămas necunoscut prefera să se intituleze ori de câte ori discuta chestiuni psihologice - Freudul Nostru fusese primul care dezvăluise primejdiile înfiorătoare ale vieții de famille. Lumea era plină de tați - deci sufocată de mizerie; plină de mame - deci chinuită de tot soiul de perversiuni de la sadism până la castitate; plină de frați, surori, unchi, mătuși - deci deformată de nebunie și sinucideri.

            - Și totuși, printre sălbaticii din Samoa, pe insule din largul Noii Guinee...

             Razele soarelui tropical așterneau un fel de miere caldă pe trupurile goale ale copiilor care făceau de-a valma tumbe printre florile de hibiscus. Căminul era pentru ei oricare dintre cele douăzeci de colibe din frunze de palmier. În mentalitatea trobrianzilor din Arhipelagul Solomon, concepţia era opera strigoilor ancestrali; nimeni nu auzise vreodată de vreun tată.            

            - Extremele se atrag, spuse Controlorul. Pentru simplul motiv că au fost făcute să se întâlnească.(...)

            Mame și tați, frați și surori. Dar mai erau și soți, soții, amanți. Mai era și monogamie, mai erau și idile romantice. Deși probabil nu știți ce înseamnă aceste cuvinte, adăugă Mustafa Mond. Studenții clătinară din cap.

            - Familie, monogamie, idile romantice. Pretutindeni exclusivism, pretutindeni o concentrare a interesului, o canalizare îngustă a impulsurilor și energiei.

            - Dar «toți suntem ai tuturor celorlalți», încheie Mustafa Mond citând proverbul hipnopedic.

            Studenții încuviințară din cap, fiind întru totul de acord cu o afirmație pe care auzind-o repetată prin întuneric de peste șaizeci și două de mii de ori - ajunseseră s-o accepte nu numai ca adevărată, ci și ca axiomatică, evidentă de la sine, absolut indiscutabilă.(...)

            Mamă, monogamie, idile romantice. Ce sus țâșnește apa din fântână; ce sălbatic și înspumat e jetul. Presiunea are doar o singură ieșire. Dragostea mea, copilul meu. Nici nu e de mirare că aceste biete ființe premoderne erau demente, și ticăloase, și mizerabile. Lumea lor nici nu le îngăduia măcar să ia lucrurile în ușor, nu le lăsa să fie sănătoase, virtuoase, fericite. Mai cu mamele și amanții, mai cu interdicțiile la care nu erau deprinși să se supună, ba cu ispitele și cu remușcările resimțite în singurătate, cu toate bolile şi durerea nesfârșită a izolării, cu nesiguranța și sărăcia - erau ca atare obligați la sentimente puternice. Fiind supuși unor asemenea simțăminte vehemente (și, pe deasupra încă și trăind în singurătate, într-o izolare deznădăjduită, individuală) cum ar fi putut acești oameni să manifeste stabilitate? (...)

            Strigând și plângând: copilașul meu, mama mea, comoara mea, singura mea dragoste; gemând: păcatul meu, Dumnezeul meu înspăimântător; ţipând de durere, văitându-se de friguri, jelindu-și bătrânețea și sărăcia - cum ar mai putea supraveghea roţile? Și dacă nu pot să se ocupe de ele... Cadavrele a o mie de mii de mii de mii de bărbaţi și femei ar fi greu de îngropat ori ars.”[14] Și să nu uităm,  „cuvântul (căci «tată» nu era chiar atât de obscen - cu conotațiile  sale ceva mai șterse decât scârboșenia și imoralitatea naşterii copiilor - doar ordinar, mai  degrabă scatologic decât propriu-zis pornografic), cuvântul comic-porcos.”[15] Limbajul zănatic actual a scornit termenii „Părintele 1” și „Părintele 2”, părinți-numere, ca și deținuții-numere, să te apuce furiile!

         Bleah, și scena „revoltător de vivipară”, „spectacolul oferit de două tinere care-și alăptau pruncii o făcu să roșească și să se uite în altă parte. În viaţa ei nu văzuse un lucru atât de indecent.”[16] Chiar, când vor fi  aruncate pe foc tablourile cu mame alăptându-și odraslele, picturile acelea fără de care istoria artelor  plastice e de neconceput ?

         Dar să mă întorc în sinistrul laborator, fiindcă merită să reținem un amănunt esențial legat de educarea picilor. Ei bine, eminențele așezământului hotărâseră ca principiul hipnopediei în timpul somnului să fie aplicat fără crâcnire. Ca orice descoperire epocală, și principiul acesta fusese rodul hazardului, povestea este interesantă și-l are ca sursă de inspirație pe micuțul Reuben: „În timp ce copilul dormea, s-a auzit deodată o emisiune de la Londra; și a doua zi dimineaţă micuţul Reuben şi-a uimit Poc-ul și Trosc-a (cei mai îndrăzneţi dintre studenți începură să rânjească unul la altul), repetând cuvânt cu cuvânt o conferinţă lungă a acelui ciudat scriitor de demult («unul dintre foarte puţinii ale căror opere au fost lăsate de autorităţi să ajungă până la noi»), George Bernard Shaw, care, potrivit unei tradiţii binecunoscute şi confirmate de istorie, vorbea despre propriul său geniu. Pentru Poc-ul și Trosc-a lui Reuben (chicote şi priviri cu subînțeles între studenţi), această conferinţă era fireşte absolut de neînţeles şi, închipuindu-şi că băiatul lor a înnebunit brusc, au trimis după doctor. Din fericire, acesta, știind engezeşte, a recunoscut textul rostit de Shaw la radio cu o seară înainte, a prins sensul celor întâmplate şi a trimis un articol pe această temă la o revistă medicală.”[17] Rumoare, urale,  lucrări științifice, elogii, numai că experimentatorii se aflau pe o pistă falsă, crezând că „hipnopedia ar fi un instrument de educație  intelectuală, și nu morală, diferență fundamentală!” Dacă aveți îndoieli, citiți mai departe: „Un băieţel adormit pe partea dreaptă, cu braţul întins înainte şi palma atârnându-i moale peste marginea patului. Printr-un grătar rotund din peretele lateral al unei cutii mari de lemn un glas rostește blând:

            «Nilul este cel mai lung fluviu din Africa şi al doilea ca lungime dintre râurile de pe întreg globul. Deşi este depăşit cu puţin ca lungime de Mississippi-Missouri, Nilul se află în fruntea fluviilor din punctul de vedere al lungimii bazinului care străbate 35 de grade latitudine... »

             A doua zi dimineaţă, la micul dejun, cineva îl întreabă:

            - Tommy, ştii care este cel mai lung fluviu din Africa?

            Băieţelul clatină din cap.

            - Dar nu-ţi aminteşti ceva care începe aşa: «Nilul este cel mai lung fluviu... »

            - «Nilul-este-cel-mai-lung-fluviu-din-Africa-şi-al-doilea-ca-lungime-dintre -râurile-de-pe-întreg-globul...» Cuvintele ţâșneau pur şi simplu din gura lui: «Deşi-este-depășit-cu-puţin...»

            - Ei, spune acum, care este cel mai lung fluviu din Africa?

             Copilaşul se holbează în gol.

            - Nu ştiu.

            - Bine, Tommy, dar Nilul...

            - «Nilul-este-cel-mai-lung-fluviu-din-Africa-şi-al-doilea...»

            - Ei, Tommy, atunci care e cel mai lung fluviu?

            Tommy izbucneşte în plâns şi urlă:

            - Nu ştiu, nu știu!

            Directorul explică limpede că tocmai acest urlet i-a descurajat pe cei dintâi cercetători care și-au abandonat experiențele. Nimeni n-a mai încercat să-i înveţe pe copii lungimea Nilului prin somn. Și pe bună dreptate. Nu poţi învăța o știință dacă nu știi despre ce e vorba.

            - Pe când, dacă ar fi început doar cu educația morală... spuse Directorul pornind spre ușă. Studenții îl urmară, notând cu disperare în timp ce mergeau și apoi în timp ce urcau cu liftul. «Educația morală care niciodată, în nicio împrejurare, nu trebuie să fie rațională».”[18] Prin utilizarea acestei forțe moralizatoare și socializante, „cea mai mare din toate timpurile”,  se dezvoltă și conștiința de clasă. Cum? Extrem de simplu. În timp ce copiii dorm, dintr-un  megafon curge prin  repetare un text, ca de pildă: „«Toți sunt îmbrăcați în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcați în kaki.  Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta! Și Epsilonii sunt încă și mai răi!  Sunt așa de proști, că nici nu ştiu să scrie ori să citească. Şi, pe urmă, sunt îmbrăcați în negru, care e o culoare nesuferită. Vai, ce tare mă bucur că eu sunt Beta!»

            Urmă o pauză; apoi glasul reluă:

            «Copiii Alfa sunt îmbrăcați în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deștepți. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o  muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama și copiii Delta. Copiii Gama sunt proști. Toți sunt îmbrăcați în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcați în kaki. Ah, nu,  mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă și mai răi. Sunt așa de proști, nici nu știu să scrie ori să citească....»

            Directorul apăsă din nou pe buton. Vocea tăcu. Doar duhul ei nevăzut și subțire ca aburul continuă să zumzăie de sub cele optzeci de pernuțe.

         - Până se trezesc vor auzi repetate vorbele acestea încă de vreo patruzeci sau cincizeci de ori, la fel și joi, la fel și sâmbătă. O sută douăzeci de repetiții de trei ori pe săptămână timp de treizeci de luni. După care trec la o lecţie mai avansată.(...) Directorul apăsă încă o dată pe buton.

            «...extraordinar de deștepți», tocmai spunea vocea aceea insinuantă și neobosită. «De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că... »

            Nu chiar ca picăturile de apă, deși e adevărat că apa poate găuri până și cel mai tare granit; mai degrabă ca picăturile de ceară pentru sigilii, picături lichide care se lipesc, se încrustează, se încorporează în materia pe care cad, până când toată stânca devine o pată stacojie.

            - Până când, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Și mintea adultului - pentru toată viața. Mintea care judecă, dorește şi decide - alcătuită din aceste sugestii. Dar toate aceste sugestii sunt sugestiile noastre! - rosti răspicat Directorul, aproape clamându-și triumful. Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii. Şi bătu cu pumnul în masa cea mai apropiată. De unde rezultă ideea că...”[19] De unde și observația că „de la Huxley încoace știm că repetarea la nesfârșit a acelorași propoziții le conferă demnitatea adevărului, dar numai practica ne-a arătat că efectul de drog paralizant al repetiției este cu atât mai puternic cu cât propoziția e mai neverosimilă.”[20] Nu că așa au apărut și haștagiștii? Ei sunt produsele odioase ale „hipnopediei” huxleyene, ptiu, drace!

          O altă materie în curicula „centrelor” se numea „Bazele educației sexuale”, deși, uneori  se petreceau și astfel de scene: „Dintr-un grup de arbuști din apropiere ieși o educatoare conducând de mână un băieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetiță cu mutra îngrijorată.

            - Ce s-a întâmplat? întrebă Directorul.

            Educatoarea dădu din umeri:

            - Nu cine știe ce. Numai că băieţelul ăsta se lasă cam greu implicat în jocurile erotice obișnuite. Am mai observat de vreo două ori chestia asta la el. Şi azi din nou. Adineauri a început să urle...

             - Zău că n-am vrut să-l supăr ori să-i fac rău! zise fetiţa îngrijorată. Zău că n-am vrut.

            - Bineînţeles că n-ai vrut, drăguţo, o consolă educatoarea. Așa că - reluă ea întorcându-se din nou către Director - îl duc la Psihologul Adjunct. Ca să verific dacă nu cumva are ceva anormal.

            - Foarte bine faci! spuse Directorul. Du-l înăuntru. Tu stai aici, fetiţo, adăugă el în timp ce educatoarea se îndepărta cu băieţelul care încă mai ţipa cât îl ţinea gura. Cum te numești?

            - Polly Troţki.

            - Foarte frumos nume, o lăudă Directorul. Ei, acum du-te fuguţa si vezi dacă nu-ţi găsești vreun alt băieţel cu care să te joci.

            Fetiţa dispăru în tufișuri și n-o mai văzură.

            - Ce micuţă fermecătoare! zise Directorul privind lung în urma ei.”[21] Legea educației naționale  ce-și așteaptă promulgarea la Cotroceni deschide larg porțile unor astfel de practici și teorii didactice aberante... Dar procesul de învățământ curgea nestingherit mai departe, grăbit să-și uite trecutul reprobabil, deoarece „foarte multă vreme înaintea Erei Domnului Nostru Ford și chiar și vreo câteva generaţii după aceea, jocurile erotice între copii fuseseră considerate drept ceva anormal (studenții începură să râdă în hohote) și nu numai anormal, ci de-a dreptul imoral (vai, nu se poate!), fiind, prin urmare, interzise cu desăvârşire.

             Pe feţele ascultătorilor se iviră zâmbete neîncrezătoare, chiar uluite. Cum adică, bieţilor copilași nu li se dădea voie să se distreze? Era cu neputinţă să accepţi o asemenea idee.

            - Până și adolescenţii, spuse DCIC, până și adolescenţii ca voi...

            -  Dar e cu neputinţă!

            - Cu excepţia unei doze oarecare de autoerotism practicat pe furiș și a unui pic de homosexualitate absolut nimic.

            - Chiar nimic?

            - În majoritatea cazurilor, până când nu împlineau douăzeci de ani.

            - Douăzeci de ani? răsună ca un ecou corul neîncrezător al studenţilor.

            - Da, douăzeci, repetă Directorul. V-am spus că n-o să vă vină să credeţi.

            - Dar cum se petreceau lucrurile? Care erau rezultatele? întrebară ei.

            - Rezultatele erau îngrozitoare - răsună o voce puternică și profundă amestecându-se pe neașteptate în discuție.”[22]  Trăiască sexualitatea precoce! strigă în cor adolescenții zilelor noastre și zău  că nu mai e nimic de zis. Apoi „condiționarea în domeniul morții începe la vârsta de optsprezece luni. Fiecare copilaș petrece două dimineți pe săptămână în Spitalul pentru Muribunzi. Acolo li se păstrează cele mai agreabile jucării şi în zilele morții li se dă cremă de ciocolată. Aşa învaţă să ia moartea drept un lucru absolut firesc.

            - Ca şi oricare alt proces fiziologic, interveni directoarea cu explicații profesionale.”[23] Ah, „ce tineri norocoși! le zise Controlorul. N-au fost cruţate niciun fel de eforturi pentru a vă ușura viața afectivă - pentru a vă ocroti și, pe cât posibil, a vă scuti de pericolul oricărui fel de emoții.

            - Mașină-regină! Marele Ford! murmură. Directorul. «Totul e perfect în lume».”[24] Îndeosebi într-o lume atee, Dumnezeu nefiind „compatibil cu mașinile, cu medicina științifică și cu fericirea universală. Trebuie să faci o opțiune. Civilizaţia noastră a ales mașinile, și medicina, și fericirea. Tocmai de aceea trebuie să țin încuiate în seif cărțile astea. Sunt obscene. Oamenii ar fi șocați dacă...”[25] Asta și explică de ce „tuturor crucilor li s-au retezat capetele. Au  fost transformate în T-uri. Mai era și un lucru care se numea Dumnezeu.”[26]

         Întrucât, „istoria e doar gargară”, n-avea rost să li se împuie mintea cruzilor învățăcei cu o astfel de tâmpenie! Așa că unul dintre cei zece „Controlori Mondiali” „le făcu semn cu mâna; avea aerul că un pămătuf de pene măturase din cale puţin praf și praful era Harappa, era cetatea Ur a caldeenilor; câteva plase de păianjen - și acestea erau Teba și Babilonul și Cnossos si Micene. Fâș-fâș - și ce mai rămânea din Ulise, din Iov, din Jupiter și Guatama şi Iisus? Fâş - şi gata, dispăreau acele pete de murdărie străveche denumite Atena şi Roma, Ierusalimul și Regatul de Mijloc - toate dispărură. Fâş - şi se goli şi locul unde fusese Italia. Fâş - şi dispărură catedralele; fâş-fâş - şi pieriră Regele Lear şi Panseurile lui Pascal. Fâş - Patimile; fâş - Recviemul; fâș - Simfonia, fâş...”[27] Cineva s-a inspirat neapărat din scorneala cu pricina și a inventat manualele alternative  de istorie, în care evenimentele de demult nu se mai succed în ordinea lor cronologică normală, ci alandala, ca nu cumva puberii să-și priceapă și să-și iubească rădăcinile naționale. Dezrădăcinarea prin programe școlare întru propășirea globalismului: fâș tradiții, fâș patriotism!... Tocmai   din această pricină coruperea prin  cărți se pedepsea aspru, căci, „dacă stai să citești, nu cheltuiești, nu poți să consumi destul.”[28] „Elevii îl citesc și pe Shakespeare?” întreabă cineva, iar directorul îi răspunde: „Firește că nu!”, completat de altcineva: „Dacă tinerii noștri  elevi au nevoie de distracție, o capătă la filmele senzoriale. Noi nu încurajăm distracțiile solitare.”[29] Altminteri, lectura  operei „Marelui Will” era interzisă și dialogul care urmează lămurește găunoșenia agresivă a idiotului  cu atitudine de pe maidanul virtual de acum:

         „- Dar de ce e interzisă? (...)

            - Pentru că e veche, ăsta e principalul motiv. Aici nu ne trebuie lucruri vechi.

            - Chiar dacă sunt frumoase?

            - Mai ales dacă sunt frumoase. Frumusețea e atrăgătoare şi noi nu vrem ca oamenii sa fie atraşi de lucruri vechi. Noi vrem să le placă cele noi.

            - Bine, dar cele noi sunt atât de tâmpite şi de urâte. Filmele alea în care nu vezi decât elicoptere agitându-se de colo până colo şi-i simți pe oameni sărutându-se - zise el strâmbându-se. «Țapi şi maimuțoi!»”[30]

         „Sălbaticul” nu cedează și insistă cu actualitatea dramei Othello, răspunsul fiind pe măsura vremurilor ce ni se pregătesc nouă: „- Pentru că lumea noastră nu mai e aceeaşi ca a lui Othello. Nu poți face automobile populare fără oțel - şi nu poți face tragedii fără instabilitate socială. Dar acum lumea e stabilă. Oamenii sunt fericiți; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriți; trăiesc în siguranță; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrânețe; n-au mame şi tați care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soții, ori copii, ori iubiți şi iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiționați în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Și dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziție soma. Soma, pe care dumneata, domnule Sălbatic, te apuci s-o arunci pe fereastră în numele libertății. Libertate! spuse râzând Controlorul. Ca şi cum te-ai putea aștepta de la aceşti Delta să ştie ce-i aia libertate! Iar acum ai vrea ca ei să înțeleagă şi tragedia lui Othello. Dragul meu baiat!

            Sălbaticul tăcu o vreme.

            - Și totuşi, insistă el cu încăpățânare. Othello e bună, e mai bună decât filmele alea senzoriale.

            - Bineînțeles, conveni Controlorul. Dar acesta este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru stabilitate. Trebuie să alegi între fericire și ceea ce pe vremuri oamenii numeau «artă superioară». Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale și cu orga de parfumuri.”[31] Și nu numai, de vreme ce  „în fiecare dormitor aveai la dispoziție aer lichefiat, televizor, vibromasaj vacuumatic, radio, soluție fierbinte de cofeină, anticoncepționale calde şi opt soiuri diferite de parfum. Instalația de muzică sintetică funcționa din plin când intrară ei în hol şi nu lăsa cu nimic de dorit. În lift era un afiș care anunţa existența în hotel a şaizeci de Terenuri de squash pe escalator şi posibilitatea de a juca în parc Golf Electromagnetic şi cu Obstacole.”[32] Iar „reclamele luminoase de pe cer izbuteau să țină departe întunericul exterior: CALVIN STOPES ȘI CEI ŞAISPREZECE SEXOFONIŞTI. De pe fațada noii Catedrale străluceau atrăgătoare alte litere uriașe: CEA MAI FRUMOASĂ ORGĂ DE CULORI ŞI PARFUMURI DIN LONDRA, TOATE ŞLAGĂRELE RECENTE DE MUZICĂ SINTETICĂ.”[33] Cel mai fițos  cabaret fusese inaugurat în Catedrala Westminster, acolo unde vârstnicii nu deveniseră persoane vulnerabile și riscul de longevitate nu fusese declarat ca păcat social. Dimpotrivă, se confesează unul dintre personaje, „muncă şi joacă - la şaizeci de ani puterile şi gusturile noastre sunt exact aceleaşi pe care Ie aveam şi la şaptesprezece ani. În vremurile nefericite de altădată, bătrânii renunțau, se retrăgeau, dădeau în doaga religiei, îşi iroseau timpul citind şi chiar gândind - închipuiți-vă, gândind!”[34] Cam ce comit eu scriind textul acesta profanator la adresa corectitudinii politice prezente...

         Eroii au nume simbolice  - Lenina Crowne, Bernard Marx, Morgana Rotschild, Polly Troțki, Sarojini Engels, Mustafa Mond, Darwin Bonaparte - și uniformizarea indivizilor, interșanjabilitatea lor capătă prioritate  absolută. Turme de burți mereu flămânde  și de spaime felurite păstorite cu bâta și zăhărelul de către elita puterii...

          În definitiv, „populația optimă are ca model aisbergul: opt părți din nouă sunt sub apă, numai a noua parte e la suprafață.”[35] Altminteri, „știința e periculoasă,  trebuie să avem multă grijă, s-o ținem în lanț și cu botniță.”[36] „Un pericol public”, iar adevărul, „o amenințare.” Deloc  nefiresc, „însuşi Marele Ford a făcut foarte mult pentru a deplasa  accentul de la adevăr şi frumusețe către confort și fericire. Schimbarea era cerută de producția de masă. Fericirea universală face să se învârtească mereu roțile; adevărul şi frumusețea n-o pot face. Și, bineînțeles, ori de câte ori masele puneau mâna  pe puterea politică, ceea ce conta era fericirea, mai degrabă decât adevărul și frumuseţea. Şi totuşi, în pofida tuturor lucrurilor, se permiteau încă fără nicio restricție cercetările științifice. Oamenii mai vorbeau de adevăr și frumusețe, ca și cum ar fi fost bunurile cele mai de preţ. Asta până la Războiul de nouă ani. Acest război i-a făcut însă cu adevărat să-şi schimbe mentalitatea. Ce rost mai are adevărul, sau frumusețea, sau cunoașterea, când de jur-împrejurul tău explodează bombe bacteriologice? Atunci a început să fie întâia oară controlată ştiinta - după Războiul de nouă ani. Atunci s-au arătat oamenii dispuși să li se controleze până și poftele. Totul pentru o viață liniştită. Și de atunci încoace nu facem decât să controlăm. Bineînțeles că adevărul a avut de suferit. Dar fericirea a avut numai de câştigat. Nu poţi căpăta totul pe gratis. Fericirea are și ea un preț, care trebuie plătit.” [37] Înlocuiți sintagma „Războiul de nouă ani” cu vocabula „pandemie”și citatul are altă semnificație!  Mă ia cu fiori pe șira spinării, gluma se îngroașă ! Masca pe figură! îmi poruncește vocea gardianului care mă supraveghează ciclopic. Or, mai mult ca niciodată, constatăm că „nu poți avea o civilizaţie durabilă fără  o mulțime de vicii plăcute.

            - Dar Dumnezeu este cauza a tot ce e nobil și frumos și eroic. Dacă ați avea un Dumnezeu...

            - Tinere dragă, îi zise prietenos Mustafa Mond, civilizația n-are câtuși de puțin nevoie de noblețe sau de eroism. Chestiile astea sunt doar simptome ale ineficacității politice. Într-o societate ca a noastră, organizată corespunzător, nimeni nu are prilejul de a deveni nobil sau erou. Pentru ca să se nască un asemenea prilej, ar trebui să se destabilizeze de tot situația. Acolo unde sunt războaie, unde oamenii sunt dezbinați în convingerile sau atașamentele lor, unde apar ispite cărora trebuie să li se împotrivească, lucruri îndrăgite care trebuie obținute ori apărate prin luptă - acolo, evident, capată oarecare sens noblețea și eroismul. Dar azi nu mai avem războaie. Și se iau cele mai mari precauții pentru a-i împiedica pe oameni să se îndrăgostească prea tare de cineva. Nu mai există dezbinări în materie de convingeri sau atașamente; ești condiționat astfel încât să nu poți să nu faci ceea ce trebuie. Iar ceea ce trebuie să faci este în general atât de agreabil  - și li se dă frâu liber atâtor impulsuri firești - încât, de fapt, nu există ispite cărora să li te împotrivești. Iar dacă vreodată, din cine știe ce ghinion nemaipomenit s-ar întâmpla cumva ceva neplăcut, păi, na, există întotdeauna soma care să-ți ofere o sărbătoare sau o vacanţă, posibilitatea de a fugi de realitate. Ai întotdeauna la îndemână soma ca să-ți potolească furia, să te împace cu dușmanii, să te facă răbdător și capabil să înduri multă vreme orice. În trecut nu puteai realiza aceste lucruri decât cu mari eforturi și după ani îndelungați de educaţie morală chinuitoare. Acum înghiți două-trei tablete de o jumătate de gram și gata. Acum oricine poate fi virtuos. Poți duce cu tine într-o sticluță cel puţin jumătate din etică. Creștinismul fără lacrimi - asta este soma.”[38]  Drogul, adică, „instituția publică” a deposedaților de prezent, o „religie a poporului” educat în cluburi și mall-uri, în infernurile de la Vama Veche și aiurea, după ei, potopul !

          Aceasta este minunata lume nouă în care am pășit deja, una în care, ignorând temutul virus,  „bătrânii muncesc, bătrânii se împreunează, bătrânii nu mai au timp liber, nu mai au răgaz de atâtea plăceri, nu au nici măcar o clipă în care să stea şi să mediteze - sau dacă vreodată ghinionul face se caşte o asemenea crăpătură în acest continuum al distracțiilor lor, iată astăzi ai întotdeauna la dispoziție soma, delicioasa soma, o jumătate de gram pentru o jumătate de vacanță, un gram pentru un weekend, două grame pentru o excursie în luxuriantuI Orient, trei grame pentru o eternitate întunecată pe satelitul Pământului; iar când se întorc de acolo, de pe Lună, se trezesc de partea cealaltă a abisului, feriți de orice primejdie, pe terenul solid al trudei şi distracțiilor zilnice, alergând de la un film tactil la altul, de la o fetişcană pneumatica la alta şi mai pneumatică, de la terenul de golf electromagnetic la...”[39]

         În rest, lumea aceea aparent imaginară azi, se dădea în vânt după sloganuri, învățate încă din pruncie: „Civilizat înseamnă sterilizat”, „Salubritatea-i aproape ca Forditatea”, „Îmi place să zbor. Îmi plac la nebunie hainele noi. Îmi place grozav să am...”, „Hainele vechi sunt o porcărie”, „Aruncatu-i mai bun ca reparatul, aruncatu-i mai bun ca reparatul, aruncatu-i mai bun... Aruncatu-i mai bun ca reparatul. Aruncatu-i mai bun ca reparatul. Cine cârpeşte sărăceşte: cine folosește acul va rămâne ca săracul...”, „Un centimetru cub alungă orice sentiment sumbru”, „Da, acum toată  lumea e fericită”, „Toți suntem  ai tuturor celorlalți. Oricare dintre noi aparține tuturor celorlalți”.[40] Un grai păsăresc, un  talmeș-balmeș de lozinci tâmpite menite să-i deruteze iremediabil pe tineri, să le atrofieze total și fatal aparatul critic și să le anuleze propria identitate. Indivizi de serie, dresați asemenea animalelor de la circ, gata oricând să execute  numere de acrobație comandate de venalii  dresori. În jurul sloganurilor se creează  mici sau mari solidarități, se formează gloata, care însă „este haotică, n-are niciun fel de țel propriu și este capabilă de orice în afară de acțiuni inteligente și de o gândire realistă.”[41] Mai mult, „internaționalismul și imbecilitatea morală nu sunt atribute tipic umane. Ele sunt simptome ale otrăvirii turmei, în toate religiile superioare ale lumii, mântuirea și iluminarea sunt atribute ale individului, împărăția cerurilor se află înlăuntrul rațiunii unei persoane, și nu înlăuntrul rațiunii unei persoane, și nu înlăuntrul iraționalismului colectiv al mulțimii. Hristos a făgăduit să fie prezent oriunde se adună laolaltă două sau trei persoane. El n-a pomenit nimic de  prezența lui acolo unde mii de oameni se intoxică unul pe celălalt cu «otrava turmei».”[42]

            Una peste alta, lumea nu mai seamănă deloc cu cea din urmă cu o jumătate de secol, atunci când spiritele  pătrunzătoare - Huxley și Orwell, de exemplu  - făceau scenarii părelnic de neurmat, de neatins vreodată. Numai că viața bate întotdeauna ficțiunea și adevărul acesta implacabil este rostit mai bine ca oricine de rusul Nikolai Berdiaev: „Utopiile ne apar astăzi mult mai realizabile decât se credea pe vremuri. De aceea în vremurile noastre ne aflăm în faţa unei întrebări destul de chinuitoare: cum să evităm înfăptuirea lor definitivă ?... Utopiile sunt realizabile. Viața se îndreaptă către utopii. Și poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii și pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile și de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă.”[43]  Mă tem că omenirea  a fost deja învinsă de utopiile ei de altădată, nu degeaba  suntem  siliți la distanțare socială... Trăiască minunata lume nouă!