De dimneaţă nu venise! O aştepta toată lumea. Chiar dacă strada părea pustie la prima vedere, venirea ei ar fi animat-o tranformând-o într-un Lipscani. Oamenii stăteau îndărâtul ulucilor la o pândă în care prada n-avea cum să le scape aţipind uşor. “Anul ăsta nu prea a fost an”, îşi spunea în barbă baba Liza. “Ce an e ăla în care plouă, plouă, şi tot plouă? Am şi uitat sămă ascund de lumina soarelui. Păi, dacă el nu se mai arată neam?! Inundaţii ca anu’ ăsta n-au mai fost vreodată. Şi acu’ nebunia asta! Anu’ nu mai e an, parcă a înnebunit lumea, măică!” Speranţa că o să vină astăzi cu toptanul se topise încet, aşa cum ni se topiseră şi ultimele rezerve de untură. Da, aşa vorbea toată lumea de pe stradă: cică azi vine! Aş vrea să ştiu a lu’ care de la cineva sus-pus a zis că astăzi e musai să vină! Poate doar să nu se fi întâmplat ceva rău cu ea, cine ştie! Numai aşa, altfel trebuia de mult să ajungă! Aproape de colţul străzii, într-o curte în care vocile de copil nu tac cât îi ziulica de mare, de aia e vacanţă, miroase a clătite cu gem de caise. Sigur e gem de caise că se vede pe poarta lăsată întredeschisă. Clătitele pe vremea asta sunt echivalentul unui dineu în toată regula! Puţini ştiu, nici măcar copiii cu degetele şiroinde de gem, că ceea ce li se-ntâmplă e o “ultimă strigare”! Dacă nu vine astăzi s-au lins pe bot de aci înainte. Poate numai un jaf la drumul mare să o facă să nu ajungă astăzi! Ziua în amiaza mare e mai greu! Ceva nu e în regulă. Dacă până mai adineauri oamenii stăteau oarecum liniştiţi, acu’ erau la începutul panicii. Obişnuiţi să aştepte de o viaţă - numai pe americani i-au aşteptat vreo 50 de ani, dar nu ardea – oamenii parcă nu-şi mai găseau locul! Şi asta pentru că ea nu mai venea. Ba da uite că venise. Cineva alerga disperat strigând cât îl ţineau plămânii: vine, vine! A venit maşina cu ulei!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
