Suntem în anul 1996. Ei şi? Ce-i cu asta? Acum credeţi că, gata, suntem cel puţin cu un an mai buni şi că nu trebuie decât să mişcăm un deget şi vom avea totul la picioare? Nu vă mai amăgiţi că n-o să vă dea nimeni, nimic degeaba. Ştiţi, cred că ar trebui să fim mai atenţi cu cei din jurul nostru, să încercăm să provocăm cât mai puţin rău, poate doar cel necesar. Dacă o exista răul ăsta necesar. Şi mai trebuie să pierdem. Să învăţăm să pierdem. Eu mi-am propus să nu mai intru în bătăliile mici. Mă obişnuisem să duc bătălii mici, înarmat până-n dinţi ca pentru ditamai războiul. Sufletul duce în permanenţă astfel de bătălii, luptă pe mai multe fronturi, întorcându-se acasă răvăşit. De-acum înainte am să capitulez înaintea unei mici bătălii. Mai bine prizonier de bună voie, decât învingător trufaş într-o bătălie mică. Şi apoi învăţaţi să câştigaţi marile bătălii, războaiele. Mai întâi, nu intraţi în războaie de 100 de ani, nu de alta, dar astea n-au aproape niciodată învingător. Nu vă trimiteţi inima sau sufletul în linia întâi. Nu trimiteţi şi nu primiţi scrisori cât timp vă aflaţi în luptă. Cuvintele devin mari şi frumoase pe timpul bătăliei. Ochii trebuie să uite să plângă. Nu luptaţi la baionetă decât atunci când vă iubiţi îndeajuns de mult inamicul, ca atunci când îl răniţi să-i puteţi salva viaţa. Nu intraţi în războaie de 100 de secunde. Într-un astfel de război nici n-aveţi timp să vă recrutaţi toate sentimentele. Nu luaţi prizonieri. În războaiele de dragoste nu se iau prizonieri. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
