Zicea ardeleanul uitându-se după trenul care pleca alene din staţie: "d'aia-i bine să aibă omul' lucru' lui". Aşa şi noi, ne-am gândit că, dacă nu putem merge la mare, n-are nimic, facem marea noastră aici, în Bucureşti.
Şi-am avut, slavă Domnului, şi briză de-a răsturnat copacii, şi valuri, ba chiar şi-un cetăţean care dădea la pește în mijlocul străzii. Refulau canalizările ca gheizerul de la Yellowstone iar maşinile pluteau agale, ca barcarolele din Veneţia. Păcat că nu cânta nimeni, cocoţat pe plafonul maşinii, "Santa Lucia", aşa, ca să rotunjească atmosfera.
Am fost chiar la un pas de o cină romantică, la lumina lumânărilor, că drăguţul de ENEL a vrut să-mi facă o surpriză. Am avut vreo oră în care, adunate, am avut curent vreo 5 secunde, de parcă băga curentul capul pe uşă, întreba "e cineva acasă?" după care striga "ţeapă!" şi dispărea.
Fireşte, colegii mei buni s-au oferit să mă ajute, Seba îmi spunea să-l sun că-mi povesteşte el ce mai e pe la televizor, iar Cristi mi-a garantat că, dacă-l sun, nu-mi povesteşte ce e la televizor. Sincer, înclinam către cea de-a două ofertă, că-s satul de programele posturilor de publicitate, care în pauzele dintre calupuri mai scapă câte 10 minute de ceva şi nu întotdeauna acel ceva îmi ţine conţinutul stomacului la adăpost.
Una peste alta, a fost interesantă aventura în această Mamaia de malu' Dâmboviţei.
Sper să mai plouă şi vara viitoare.
