Dimineaţa, pe nemâncate la micul dejun, partidul de guvernământ serveşte un prefect demis sau cât de cât demis. Dacă nu e prea demis e bine ca să aibă măcar doi-trei copii care şi-au adus niţel contribuţia la ridicarea urbei. Că ei au făcut un trotuar mai înalt, o echimoză mai atrăgătoare, tot ridicare a urbei se numeşte. După aia, partidul de guvernământ ia drept gustărică nişte senatori şi deputaţi corupţi până-n măduva oaselor de pui, care până la urmă chiar dacă vor găsi nevinovaţi, ca să nu i se aplece cuiva, vor fi puşi pe masă cu cinci minute înainte de marele prânz. Apoi PDSR se poate trânti cu burta în sus şi să se scobească cu un dosar anticorupţie între măselele de cacao şi dinţii de lapte. Şi abia după aceea, pe neaşteptate, ca şi revoluţia, vine ceea ce numim – însă puţini mai ştiu ce e – masa de prânz. Partidul de guvernământ se bate pe burtihan şi cere ospătarului guvernamental patru-cinci remanieri cu mult, mult sos de opoziţie, vreo trei remanieri mici şi drept garnitură, şase prefecţi coborâţi direct din rotisorul lui Cosmâncă. Vine apoi desertul, prăjitura cu moţ a partidului, „Meleşcanu a la crème” care oricând poate fi transformată, cu niţică ciocolată şi vanilie de Chebeleu un „Ecler de Cotroceni”. Ar mai fi de adăugat clătitele cu mult mult… gem, care, o dată rămas pe degete, poate constitui un nesecat rezervor de lins. Hai, copilaşi, puneţi-vă bărbiţele şi daţi repede din mâini că poate vine dl Emil Constantinescu şi parcă văd că timp de patru ani împărţiţi scobitorile între voi. Bună dimineaţa şi poftă bună…
MARIUS TUCĂ
