Mărţişoare, mărţişoare!

Mi-e dor de mărţişoarele de altădată. De mărţişoarele de copil ţinute ascunse cu atâta sfinţenie ca să nu le vadă nimeni. Niciodată. Niciodată până când vor fi fost dăruite, iar tu n-ai mai fi vrut să le dai, pentru că deveniseră doar ale tale, parte din tine. Mi-e dor de toate inimile prinse tainic în catifea, toate inimile cucerite şi date mai departe, mi-e dor de toate inimile necucerite şi rămase împietrite în piepturile necunoscute ale atâtor femei. Mi-e dor de toate gărgăriţele şi gândacii cu zborurile prinse în şnur, mi-e dor de toate mărţişoarele îndrăgostite de inimile colegelor de şcoală, purtate ca nişte fluturi, de parcă s-ar fi născut cu ele pe piept. Mi-e dor de toate mărţişoarele dăruite mamei cu atâta dragoste, teamă şi emoţie până la lacrimi. Mi-e dor de lacrimile mamei curgând din mărţişoarele mele, mi-e dor de mărţişoarele ei, mereu aceleaşi an de an, din ce în ce mai frumoase, din ce în ce mai albe, la fel ca părul ei. Mi-e dor de toate mărţişoarele neoferite, nedate, nedatate, neaşteptate, neînduplecate şi necercetate vreodată. Mi-e dor de toate mărţişoarele de lumină despre care ştim că sunt acolo şi că acolo au rămas fără să le pese de nimeni şi de nimic. Mi-e dor de mărţişoarele Dariei, frumoase, atât de frumoase, ca nişte suflete de copil, frumoase ca ea. Frumoase ca toate mărţişoarele de aer purtate în piept de milioane şi milioane de oameni fără să ştie de ele, fără să ştie de ei...