„Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. Iar de altceva de ce să-mi fie frică? Probabil că dacă voi fi torturat, voi fi laș și nu voi suporta durerea. Probabil.(...) De ce să-mi fie frică? Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină, nu de moarte mi-e frică. Ba chiar sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoașterea totală și nemărginirea”, se mărturisea Marin Moraru în cartea sa memorialistică, Suntem ce sunt amintirile noastre.
Dar actorul, unicul, irepetabilul, uriașul actor, a zăbovit pe pragul acela înfricoșător câteva luni.
Ce-o fi fost în sufletul său nimeni nu va ști, și poate că e mai bine așa. N-ar mai folosi oricum nimănui, doar întrebarea lui îmi stăruie în minte: „De ce naiba ne naștem atâția și murim și se tot zice că trecerea noastră prin această viață pământeană este o școală în care trebuie să învățăm mereu? Să învățăm ce? Că tot nu învățăm nimic”.
Măcar de am fi apucat să mergem la Islaz, așa cum plănuiserăm amândoi deunăzi, măcar... Mi-ar fi repovestit acolo, pe malul Dunării, cum e să prinzi un monstru, sau cum arată o toamnă a bobocilor... și multe altele.
Duminică, într-o zi toridă și cinică, Marin Moraru a simțit că devine propriul său rol. La plecare, a mai apucat să-și rostească replica finală: „Privind în urmă pot să spun că nu aș schimba nimic la viața mea. Am avut o viață intensă și fericită”.
Dincolo îl așteaptă prietenul său nedespărțit, Gheorghe Dinică, și câți alții, pe o scenă cu îngeri, în timp ce aici, pe pământ, „vrăbiile gureșe vor ciuguli mai departe în bălegar”.
Dumnezeu să vă lumineze în vecie, Maestre!
Marian Nazat
mariannazat.ro
