De la începutul acestei luni, Bucureștiul – România- își plânge morții. De ieri, Parisul – Franța – face la fel. Nu vorbim despre cauzele care au condus la aceste tragedii și nici despre circumstanțe. Nici despre trista coincidență că ambele tragedii s-au consumat cam în aceeași fantă de timp (evident, în zile diferite). Vorbim despre oameni. Despre oameni nevinovați. Despre victime. Despre durere.
De câteva secole, România și Franța (pe lângă originea lor latină) sunt înrudite cultural și spiritual. Am făcut, în 1848, Revoluție după model francez. Tot cam atunci, în familiile înstărite se vorbea fluent limba franceză. ”Duduițele” noastre învățau la pension, în Franța. Ba, într-o vreme, majoritatea tinerilor visau și căutau să se instruiască în școlile bătrânului hexagon. ”Ai noștri tineri, la Paris învață...”, scria cândva Eminescu. Bucureștiul era în inima și pe buzele tuturor ”Micul Paris”.
Așadar, aveam destule dovezi ale înfrățirii noastre cu marea Franță. Nu ne mai trebuiau altele. Sau, în orice caz, nu asta! Nu durerea, durerea surdă ori strigată disperat, trebuia, din nou, să ne unească. Românii au aprins lumânări și au depus buchete de flori la Ambasada Franței la București. La rându-i, Ambasada Franței a transmis condoleanțe familiilor românilor uciși în atentatele de la Paris. În ultimele săptămâni, România a plâns și plânge. Franța plânge. Încotro mergi, Doamne? (Paul Rogojinaru)
