La Vama Veche orizontul îneacă oamenii, aşezarea de aici. Ca un halou care transformă realitatea în vis. De parcă dincolo de Vama veche se termină lumea, drumul rămânând suspendat pe piloni de aer. Lumina se răsfrânge înăuntrul ei, îmbrăcând Vama Veche în haina unei meduze translucide. Vama Veche devine prizoniera unui alt timp. Ceasurile trebuie când şi când oprite pentru a prinde curgerea timpului, marea, mai sălbatică parcă, are şi ea alt ritm de seducere a ţărmului, inimile bat numai pentru sentimente. La Vama Veche, atunci când cerul e înnourat, o epavă din larg ţine locul soarelui în mintea celor care caută pe ţărm fericirea romantică. Vama Veche e ca o scoică în care nemurirea zămisleşte perle de o secundă, de un ceas sau de o vară. Înghiţite de cer înainte de asfinţit, se transformă în îngeri condamnaţi la moarte, prin înec, în roua dimienţii.
MARIUS TUCĂ
