’’Ar trebui să ne punem steagul aici’’, afirmă plin de mândrie reprezentantul uneia dintre hoardele de români care au cucerit cu alba-neagra podul londonez, Westminster. Marea Britanie se află, de ani buni, în topul destinațiilor vizitabile în orice anotimp, iar Londra este ’’number one’’ în ceea ce privește shopingăreala. Oferta este atât de bogată și variată încât chiar și musafirii fără bani sunt tentați să achiziționeze câte ceva. Prin furt, este adevărat, dar de, și hoții sunt oameni. Și pân’ la urmă, cui nu-i place frumosul sau utilul?
Să nu credeți că insularii nu au oile lor negre însă pentru presă sunt mai spectaculoase cazurile cu derbedei străini, de preferință imigranți arabi sau est-europeni. Aceste două categorii au devenit aproape nelipsite în orice film de acțiune. Degeaba trăiesc acolo o grămadă de doctori, avocați și arhitecți români, al căror nivel de educație și profesionalism îl depășește pe al multor localnici. Poveștile lor de succes nu fac audiență, exact cum se întâmplă și la noi. Escrocheria românească din Anglia vinde la fel de bine ca pedofilia britanică din România.
’’Mai bine golan decât turist/ Mai bine ciorditor decât muncitor’’, este imnul celor care au ales să-și schimbe viața pe meleaguri străine fără să-și murdărească mâinile cu munca ci, mai degrabă, cu vânătăile provocate adesea de bulanele polițiștilor. Printre milioanele de turiști care admiră cu gura căscată London Eye, clipesc șiret sute de ochi mioritici care le scrutează poșetele sau țin de ’’six’’ să nu fie surprinși de curcani. Influențați de exactitatea bătrânului Big Ben, descurcăreții noștri compatrioți, au învățat cum să-și potrivească pe mâinile lor, ceasurile celor neatenți.
Cine se laudă că a plecat afară să-și facă singur un rost, practicând alba-neagra, minte de îngheață apele. Alba-neagra nu e o înșelătorie simplă cum pare la prima vedere. Implică o întreagă regie de joc și o distribuție destul de bogată. Pe lângă protagonistul care învârte paharele, mai sunt câțiva în gașcă ce interpretează rolul câștigătorului și alții care țipă ’’Police’’, fugind cu banii victimelor.
Cercetătorii britanici au descoperit că nouă, oamenilor cinstiți, nu ne place să auzim astfel de grozăvii însă, dacă e să fim puțin mai cinici (ca englezii, de exemplu), trebuie să precizăm că nici castelele marelui imperiu n-au fost ctitorite din munca la domiciliu. Relatat în alba cheie a umorului negru britanic, fenomenul infracțional amintit ar suna cam așa: primul pas al românilor întru cucerirea Marii Britanii a fost făcut nu cu piciorul ci cu mâna pe cele trei pahare, ’’dintre care decât unu’ are’’.
