E pe cale să se instaureze o nouă formă de protest în România: protestul pe macara. Un cetăţean supărat pe viaţă, pe o companie de telefonie mobilă, pe destin se urcă pe cea mai înaltă macara aflată în localitatea sa şi ameninţă de acolo, de la mare înălţime, că se va arunca în gol. Sunt de preferat macaralele abandonate, astea fiind cele mai sigure pentru reuşita protestului. Şi-n România, ţară în care se abandonează totul foarte uşor, de la copiii nou-născuţi până la caractere, există - slavă Domnului! – destule macarale abandonate. Ele reprezintă o parte însemnată din moştenirea lăsată de Nicolae Ceauşescu, pe lângă cerbii împăiaţi, tablourile idilice, blănurile şi mult căutatele şepci proletare. Dar spre deosebire de obiectele mai sus menţionate, care au fost scoase la licitaţie – unde s-au vândut cam toate -,de macarlele epocii de aur nu s-a ocupat şi nu se ocupă nimeni, devenind peste ani un blestem. Unul dintre multele blesteme ale lui Ceauşescu înviate – dacă se poate spune aşa ceva despre un blestem - în anii democraţiei noastre originale, made în România. Mi-aduc aminte, pentru că tot suntem la lecţia de macarale, cum multe dintre compunerile copilăriei mele predate la şcoală conţineau în mod obligatoriu şi un personaj, care îşi dorea din tot sufletul să devină macaragiu, întrebat fiind ce vrea să se facă atunci când va fi mare. În România mileniului al III-lea a fi macaragiu tinde să devină o nouă “profesie” echivalentă din nefericire cu un – Doamne fereşte! – ultim protest.
