Dimineaţa mă trezesc cu ochii cârpiţi de somn şi dau drumul la televizor să aflu dacă s-a întâmpalat ceva peste noapte, în orele în care mai mult am vegheat decât am dormit. De fapt, de la 11 septembrie încoace, noi,conştient sau inconştient asta facem veghem. Războiul împotriva terorismului pentru România, până una-alta, este o sintagmă care nu se aplică, dar, paradoxal, ne afectează. Departe de America sau de Afganistan, ne ducem sărăcia, însă ceva s-a schimbat şi în noi. Sentimentul de spaimă de la început a fost înlocuit, încet-încet, cu unul de teamă care se cuibăreşte şI mai bine în sufletul nostru. Insidios, fără să putem face mai nimic. Suntem legaţi de mâini şi de picioare, aşteptând temători o sentinţă necunoscută sau, dimpotrivă, cu şanse mici, izbăvirea. Simţim cu toţii, ni se repetă în fiecare zi, “că lumea nu va mai fi aceeaşi”, “că lumea va fi alta”, însă toate aceste “veşti” nu sunt altceva decât nişte avertismente. Suntem avertizaţi, cu alte cuvinte, că va fi rău de aici înainte, dar, îngrijorător, nu ne poate spune nimeni cât de rău. Va fi rău. Şi atât. Lumea a primit în fatidica zi de 11 septembrie o lovitură îngrozitoare, a fost înjunghiată pe la spate şi, în mod incredibil, tot lumea îşi aşteaptă sentinţa. Vom fi condamnaţi, dar nu ştim la ce. Destinul încă deliberează la sentinţa noastră, la soarta noastră. Vom putea fi condamnaţi pe viaţă la nesiguranţă, e una din sentinţele posibile, pedeapsa cea mai mică, sau putem fi condamnaţi, pur şi simplu, fără să ni se spună în ce va consta acest lucru.
Evenimentele interne, la umbra războiului dus împotriva terorismului, nu mai răzbat, se aud estompat şi parcă nimăni nu-i mai arde de ce se întâmplă în jurul sau, ci, paradoxal, de ce se întâmplă în lume. Scandalurile tradiţionale declanşate pe malul Dâmboviţei care altădată, în condiţii normale, ar fi acaparat toată atenţia opiniei publice, nu mai interesează pe nimeni, stingându-se repede, aşa cum au şi apărut, şi jalnic. Ne cuprinde uneori sentimentul dramatic, uitându-ne la ce se întâmplă în lume, că n-are nici un rost ceea ce facem. Este şi nu este aşa. România trebuie să-şi vadă de treburile ei, să-şi rezolve problemele, să meargă înainte. N-are rost să ieşim pe uliţa lumii şi să ne jelim viitorul. Am jelit suficient trecutul şi am făcut o vocaţie din a ne jeli prezentul. Ştiu că e uşor de spus, dar greu de făcut, dar în faţa unor astfel de perspective deloc roz, ba dimpotrivă, munca rămâne singurul refugiu. Şi nu e rău deloc!
