Linişte

Era mereu linişte. Dar atunci, la ora prânzului, oraşul se cufunda şi adormea în linişte. Timpul trecea măsurat de clopotul de la biserică din centrul oraşului, fiecare dangăt, paradoxal, adâncea liniştea ca într-un vis fără zgomot. Aerul plutea greu, topit de soarele verii, amestecându-se cu liniştea într-o cupolă care se aşeză cuminte peste oameni, peste case, peste oraş, veghind la somnul lor adânc şi odihnitor.

Era pe vremea când sunetele aveau liniştea lor, era pe vremea când ştiam ciocârliile pe de rost! Era pe atunci pe când trecerea de la copilărie la adolescenţă o învăţasem şi o ştiam după linişte. Ştiam cum se aude câmpia, sunetul ei prelung şi domol aidoma unui vânt cuminte, ştiam cum se aude pădurea, ca un freamăt amestecat cu linişte şi răcoare, ştiam cum se aude via, ca un foşnet prelung şi ameţitor, ştiam cum se aude ploaia, sunetul ei repede şi pătrunzător, ştiam cum se aude răsăritul, calm şi puternic, dulce şi trecător, ştiam cum se aude depărtarea...

Şi apoi a venit uitarea. Şi ea, tot pe de rost, când liniştea a devenit o amintire. Atât de rară, încât sunetul ei aproape pierdut abia s-a mai auzit ani şi ani la rând. Cotropit şi hărţuit de atâta zgomot, mi-am găsit refugiul în liniştea de odinioară, în sunetul amintirilor care se auzea dinlăuntrul meu. Liniştea mea, că o pasăre rară închisă în mine ca într-o colivie de timp, prea slabă şi prea temătoare atâta vreme ca să îndrăznească să zboare în zgomotul de afară, e gata să se răzvrătească, să redescopere sunetele de altădată, de la sunetul aproape surd al ierbii până la sunetul adânc şi greu al depărtării.

Linişte!