Sălbatică, rupând de pe buzele primăverii mugurii, iarna a mai dansat o dată pe sufletul nostru trimis în întâmpinarea cocorilor. Ştiam primăvara ca pe o deţinătoare de suferinţe, mai puţin de ninsori. Fulgi de nea, fragil şi diafan, au ieşit la drumul mare, având curajul să se dedea la jefuirea unui cireş fără sâmburi. Dintr-o dată în această lume şi-au dat întâlnire, gata să se stingă două lumi care n-ar fi trebuit să se întâlnească niciodată: lumea fulgului de nea şi lumea de dincolo de ea. Straniul sărut al celor două lumi a născut aşa cum rareori se întâmplă, cuminţenia pământului, stăpân şi sclav totodată al anotimpurilor. Emoţia unei ninsori de primăvară ne-a încătuşat pentru o zi cu trecutul, cu nişte vise vechi ce le credeam arse în soba nopţilor de teracotă, cu o poveste fără sfârşit depănată. La revedere, iarnă!
Bună dimneaţa!
MARIUS TUCĂ
