Şi mi-l arestară. Nu mai răsună munţii, nu mai răsună Valea, pământul plânge după panseluţele din sufletul său. Atâta timp cât a fost în libertate a fost bun, înalt, generos, dăruit trup, minte şi lămpaş semenilor săi. Acum mi-l arestară. Prinţul huilei sau dacă vreţi, Luceafărul huilei, de care s-a auzit – aşa cum îi plăcea lui să spună - până-n Oceania, Prinţul care – tot după spusele lui – a învăţat trei limbi străine mergând cu maşina, a intrat dintr-un şut în galeriile din beciurile Poliţiei. Nu ştiu dacă se află în aceeaşi galerie, galeria cu monştri sacri ai României, cu Sever Mureşean. Acolo ar putea încinge o partidă de tenis cu piciorul, n-ar strica un tenis de câmp dar probabil îl incomodedază cătuşele, o partidă a secolului, la care eu aş tăia bilete. Şi mai e ceva: cu Miron Cozma în arestul Poliţiei, presa a ratat câteva subiecte grase ce se puteau întâmpla în decursul unui an. Cum ar fi: o mineriadă mică încropită spontan, o bătaie cu tacuri pe gingii ş.am.d. O să ne fie dor de Miron Cozma şi probabil, că tot îi plăcea lui să-şi spună că seamănă cu Eminescu, se va găsi cineva să scrie o poezie cu titlul „Dor de Cozma”. Dar până atunci ar fi bine să nu ne grăbim cu concluziile despre arestarea lui Miron Cozma, că te pomeneşti că mâine-poimâine îi dau ăştia drumul şi ne trezim cu nişte doine, imnuri şi balade româneşti, de nu le putem duce! La revedere, Cozma, ne vedem în anul 2000, când nu vom mai fi copii să ne aresteze ăştia când vor muşchii lor!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
