E cinci dimineața aici, la Rătez. Plouă mărunt și molcom, o stropeală binecuvântată peste „ținutul acesta imposibil de frumos.”[1] Stau pe prispă și tăifăsuiesc cu o tufă înflorită de „Mâna Maicii Domnului”. Cuvintele ei sunt parfumate și plutesc în aerul înmiresmat ca niște aripi de fluturi invizibili. Mi se plânge că oamenii s-au rărit și că-i lipsește mângâierea lor tandră. O ascult în vacarmul serafic al păsăretului trezit de cu zori. Mierlele, pițigoii, privighetorile și cucii s-au pornit să aprindă dimineața cu triluri melodioase care mai de care. Nu-i nicio revelație, „cântatul în cor creează un sentiment puternic de solidaritate”[2]....
Dar de unde or fi aflat un asemenea secret fundamental bietele făpturi ale Sfântului Francisc din Assisi? De ce oare nu l-om învăța și noi, că doar ni s-a vârât în cap că suntem ființe superioare? În loc să trăim laolaltă, am ales să ne izolăm și să ne distanțăm. Social, cică ! Să te crucești, nu alta și să arunci cu pietre în văzduhul populat de zei cinici. Stropii apoși s-au oprit dintr-odată și cerul s-a limpezit, desfăcut înspre munții neguroși în fășii violacee și roșietice. Fuioare subțiri de abur se ridică din iarba tocmai plânsă, ca la ceasul „Facerii lumii”. Timpul parcă a încremenit. O amintire proaspătă nu-mi dă pace deloc, mi-a alungat somnul, tihna. Ieri, hălăduiam pe Cheile Sohodolului și, la un moment dat, m-am oprit să mă dumic în peisajul de-o sălbatică splendoare. Am săltat ochii către versantul abrupt și am zărit o grotă săpată în stânca cenușie. La intrare străjuia o cruce mare de lemn, pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”.
Lângă cele două stinghii sfințite, o icoană uriașă, așa că am urcat pe scara săpată în piatră. M-a întâmpinat Nectarie, vindecătorul de cancer, adus în defileul gorjean de un credincios. I-am aprins lumânări și l-am implorat în gând să-i lecuiască pe toți pământenii mușcați de crunta boală. Destinul m-a împins la făcătorul de minuni retras în defileu, nu altcineva, n-a fost o întâmplare! „Mâna Maicii Domnului” mă aprobă, înclinându-și rămurelele încărcate de flori. Păsările și-au întețit concertul, iar ziua a început să crească vârtos, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca-ntotdeauna. Îmi strâng bluza în jurul umerilor, „soarele strălucește pe un cer fără pată, însă aerul se simte rece pe obraz.”[3] N-am plecat încă de pe prispa din Rătez, unde mă rog la cucernicul Nectarie să-și pogoare puterea și asupra prietenului meu, Dumnezeu să ne ajute pe toți !
