De mult mă ţin să scriu ceva despre muncă, despre felul în care se munceşte în România. Dacă ne întreabă cineva pe noi, toţi cei care facem parte din poporul ăsta, cum stăm cu munca, suntem în stare să sărim să-l luăm de gât şi să-l întrebăm e vrea să spună cu chestia asta! Noi suntem cel mai muncitor popor din lume. „Harnic şi inteligent, e poporul român”, e primul lucru pe care-l spui atunci când eşti întrebat despre ce fel de oameni trăiesc în spaţiul ăsta mioritic. Pe undeva aşa o fi, dar hai să ne aducem aminte că (aproape) primul lucru pe care l-am cerut după „primăvara” din decembrie ’89 a fost „săptămâna de lucru de cinci zile”. Peste noapte ne şi văzuserăm capitalişti, cu o ţară dezvoltată până la prăsele. Sigur, nu era nevoie de o nouă experienţă „Salva-Vişeu”, cu hei-rup-uri acompaniate de fanfară. Dar nici de o dulce sărbătoare la fiecare sfârşit de săptămână, o sărbătoare având drept decor scheletul economiei naţionale şi stroboscopul cu lumină de la răsărit. Ştiu, nu vă e dor de „zilele sărbătorite prin muncă”. Ştiu nu vă e dor de duminicile pierdute prin uzine de dragul că erau duminici şi toată omenirea se odihnea în timpul ăsta, numai noi, românii, ne făceam că muncim. Dar spuneţi-mi vă rog, ce sentiment vă cuprinde când vedeţi că de vineri de la orele 13.00, până luni dimineaţa, prin instituţiile de stat bate un vânt ca prin ciulinii Bărăganului. Unii, mai cârcotaşi, vor spune doar că zilele astea ne-au mai rămas din cuceririle revoluţionare, că zilele astea reprezintă gura noastră de oxigen de când capitalismul ne-a pus masca democraţiei pe faţă. Deacord, da asta nu înseamnă oare că suntem menţinuţi artificial în viaţă? De la Ceauşescu încoace nu s-a mai găsit nimeni care să vină să ne spună: „La muncă tovarăşi!”. Aştept, am răbdare şi tutun, să apară omul ăla, fie el şi politic, care să vină şi să adreseze ţării îndemnul: „La muncă, tovarăşi de capitalism!” Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
