La desparţirea de un prieten

Toată lumea îi spunea Gigi. El este cel care m-a învăţat să scriu prima ştire, în meseria asta care-ţi ia şi sufletul. De-asta nu i-am putut spune niciodată Gigi. Întotdeauna i-am spus “Domnul Călin”.  N-am putut să-i spun Gigi nici atunci când a devenit prietenul meu. Gigi Călin a fost un domn pentru toţi cei pentru care gazetăria a însemnat ceva. Domnul profesor Gigi Călin, pentru că a reprezentat un dascăl extraordinar pentru foarte mulţi ziarişti de primă mână, a fost primul meu profesor de ştiri şi de suflet. Mi-e ciud că n-am scris aceste rânduri când domnul Călin mai era încă în viaţă. A meritat cu prisosinţă mult mai mult decât ceea ce i-am oferit noi, elevii lui. Dar o fi aşteptat ceva de la noi? Nu cred! Regret enorm că n-am apucat să-i mulţumesc pentru ce m-a învăţat, să-i mulţumesc pentru că m-a ţinut de mână când am făcut primii paşi în meseria asta, eu, un biet provincial, care  credeam că “a fi ziarist poate reprezenta un destin romantic”. Vă mulţumesc, domnule Călin, că m-aţi pus cu picioarele pe pământ. E nedrept, domnule Călin, că aţi plecat să predaţi aşa devreme gazetăria-n ceruri. E nedrept pentru tinerii care vor veni să-nveţe meseria asta şi n-o să vă mai găsească la catedra ANTENEI 1. E nedrept pentru noi, cei cărora le-aţi tăiat ombilicul primei ştiri. E nedrept pentru gazetărie. E nedrept pentru familie.
Nu vreau să cred că domnul Gigi Călin a murit. Am să continuu să-l ştiu acolo, la locul lui, modest, făcându-şi meseria până la ultima suflare, cu un devotament de care noi n-o să fim niciodată în stare.