A fost un an bun, a fost un an prost, a fost un an norocos, a fostun an, pardon, căcăcios, a fost un an… Dacă ne apucăm şi „adunăm” împlinirile, veniturile, preşedinţii, benzinele, căldurile, frigurile, vom avea un rezultat de toată frumuseţea. Adică un zero mare şi frumos cât schimbarea. Sau, dacă vreţi la sfârşitul acestui an am ajuns la de-acum celebra „creştere zero”. E posibil ca foarte multor oameni, făcând adunarea asta, să le dea cu minus. Însă, cum încă nu ne-am pierdut uzul raţiunii, nu putem vorbi de „creşterea minus”, aşa că rotunjim totul pănă la zero. Concluzia este că anul 1996 a însemnat pentru România anul zero. De-asta stau şi mă gândesc ce urare v-aş putea face eu pentru anul care vine. Dacă v-aş spune „La mulţi ani”, ani ca cei care au trecut, m-aţi înjura în noaptea de Anul Nou între aşa-zisa piftie şi aşa-zisele sarmale, între aşa-zisa salată boeuf şi aşa-zisa friptură de porc. Viaţa noastră a devenit aşa-zisă, norocul nostru a devenit aşa-zis, sănătatea noastră, speranţa noastră au devenit aşa-zise. Parcă doar respiraţia ne-a mai rămas întreagă, adevărată. De dragul respiraţiei unui poor, nu trebuie să îngenunchem în faţa noului an.Trebuie, mai mult ca oricând, să stăm respiraţie lângă respiraţie şi să tragem destinul nostru în piept. La anu’ şi la multe respiraţii! Bună dimineaţa, 1997!
MARIUS TUCĂ
