La 30 de ani mă străduiesc să conving frunzele să iubească copacii. De 30 de ani mă chinui să conving păsările să iubească cerul. Şi tot de 30 de ani încerc să-i fac pe oameni să iubească pământul. Când ai o asemenea ocupaţie nici nu simţi cum trece timpul. Ajungi la 30 de ani şi îţi pui firesc întrebarea: „Dar eu ce am făcut în ultimii 30 de ani?” Şi când răspunsul e cel de mai sus, tot firesc, te întrebi: „În afară de chestile alea cu frunzele, păsările şi oamenii, totuşi când ai de gând să faci şi tu ceva?” Te uiţi în stânga, în dreapta, îţi pui pe umeri cei 30 de ani şi pe-aici ţi-e drumul! Viaţa la 30 de ani e al naibii de frumoasă. Te trezeşti, nu mănânci aproape nimic, ai deja 30 de ani, vrei să te apuci să scrii ceva, dar treaba asta se face de la sine, ai uitat că ai împlinit 30 de ani?, pe scurt la 30 de ani nu trebie să mai mişti un deget, e de ajuns, vă spuneam, să ai 30 de ani. Viaţa la 30 de ani e ca un mânz alb pe care de câte ori vrei să-l încaleci o să-ţi dai seama că e de carton. Viaţa la 30 de ani e ca un cântec dumnezeiesc pe care poţi să-l asculţi după 40 de ani. Viaţa la 30 de ani e ca o femeie sfântă pe care, atunci când vrei să o atingi o să te trezeşti cu o icoană în mâini: Icoana la care poţi să te rogi în fiecare dimineaţă cu genunchii în rouă ca măcar păcatele de pănă la 30 de ani să apuce cineva să ţi le ierte. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
