Citesc dintr-o suflare primul volum al Jurnalului din închisoare, cartea lui Ștefan Andrei abia apărută la Editura „Orizonturi”. Autorul, decedat în anul 2014, a fost, între altele, ministrul de externe al României înainte de 1989. Un om despre care s-a vorbit întotdeauna laudativ, un ins cultivat, așa cum răzbate din memorialistica sa. O memorialistică în care noi, ăștia nici prea tineri și nici prea bătrâni, găsim niște răspunsuri, niște lămuriri la evenimente trăite părelnic sau doar auzite. Fiindcă „Istoria, inclusiv cea scursă după 22 decembrie 1989, este scrisă de învingători și va trebui să treacă mult, mult timp pentru a se spune adevărul. Sigur că până la urmă se va spune adevărul, dar eu nu voi mai fi, probabil, în viață. Tocmai de aceea trebuie să las ceva scris, temeinic, adevărat, real și deci util”.
Vom apuca oare clipa aia, a adevărului, a despletirii multor taine postdecembriste de clișeele propagandistice ?
*
În recluziunea de la „Beciul Domnesc”, așa cum vor numi mai târziu locatarii de ocazie arestul central al Poliției Capitalei, diaristul studiază și-și notează cuvinte, fraze, idei, atitudini.
De pildă, află, citându-l pe Mirabeau, că„ Pentru bani, Talleyrand și-ar vinde și sufletul și ar avea dreptate, pentru că ar da bălegar pe aur”.
Rămân nițel pe gânduri. Cât bălegar s-a vândut în anii din urmă în politica dâmbovițeană...
*
„Cum vreți voi ca acest om să nu fie bogat când i-a vândut pe toți cei care l-au cumpărat ?”, e o altă referire la machiavelicul diplomat francez.
Ce bine se potrivește remarca asta delatorilor cu gulere albe înfundați recent de procurorii anticorupție români !
*
Un dialog spumos, în aprilie 1814, la Compiègne.
Louis la XVIII-lea: „Admir influența dvs. asupra a tot ce se petrece în Franța. Cum ați putut conduce Directoratul când Bonaparte avea puterea aceea colosală?”
Talleyrand: „Mon Dieu, Sire, dar n-am făcut chiar nimic pentru asta, e ceva absolut inexplicabil. Port ghinion guvernelor care mă neglijează”.
Nu la fel cred și maghiarii din UDMR ? Ca și destule personaje publice atât de compromise și controversate, deloc neglijate în treburile dinlăuntrul cetății.
*
În 1918, Regina Maria s-a dus la Paris să discute cu premierul Clemenceau. Se pregătea Tratatul de la Trianon.
„- Ce dorește România ?” întreabă gazda.
„- Transilvania, Bucovina și Banatul !” răspunde musafirul.
„- Dumneavoastră vreți partea leului”, constată francezul.
„ - Tocmai de aceea am venit la vărul său, «tigrul»”, plusează magistral bunica lui Mihai.
Tare mult mi-aș dori să lecturez stenogramele negocierilor de acum purtate de diplomații noștri cu actualii stăpâni planetari. Deși, în mod cert, m-ar cotropi dezamăgirea, nivelul discuțiilor m-ar îngrozi.
*
Într-o întrevedere cu Președintele de la Casa Albă, Woodrow Wilson, care îi atrăgea atenția asupra importanței respectării drepturilor evreilor și celorlalte naționalități conlocuitoare, Regina Maria a făcut o observație sclipitoare: „Auzisem că în America aveți probleme cu negrii, japonezii (sic ! – probabil s-a gândit la chinezi ), dar acum, văzând că ridicați asemenea probleme, sunt convinsă că aveți asemenea probleme !”
Mai are curaj azi vreun oficial neaoș să le-o reteze în felul acesta americanilor ?
*
„După conferința de la Yalta, Vîșinski le-a răspuns Regelui Mihai și miniștrilor români care încercau să protesteze în numele acordurilor deja încheiate.
«Yalta ? Cum să vorbiți de Yalta ? Yalta sunt eu !»”
Ehee, și câte Yalte au terciuit destinul României...
*
Mareșalului Philippe Pétain i se aduce la cunoștință că va fi încarcerat. Plătește pentru înaltă trădare. Proscrisul surâde și-l îngână pe Montherlant: „Este rar ca un om de valoare să nu termine prin a fi arestat”.
România are o veche tradiție în a-și aresta și condamna marile valori naționale.
*
În aprilie 1945, I.V. Stalin declara că „Acest război este ca războaiele din trecut: cine ocupă un teritoriu își impune de asemenea și sistemul social propriu. Fiecare impune propriul său sistem atât de departe până unde poate armata sa. Nu poate fi altfel ! Rațiunea pentru care nu există, în acest moment, un guvern comunist la Paris este că împrejurările din 1945 n-au permis armatei sovietice să atingă teritoriul francez”.
Atunci, sovieticii au ajuns însă la București și consecințele se știu. Deunăzi, americanii și-au adus pușcașii marini și scutul antirachetă în locul tancurilor muscalilor. Nu s-au înstăpânit numai militar, ci au venit și cu „sistemul social propriu”, o simțim din plin, ocupantul are grijă să ne-o repete întruna. Să-l fi citit yankeii pe sângerosul gruzin, sau așa gândesc toți imperialiștii ?
*
„Marxismul ar deveni mai sărac dacă Sfântul Augustin, Sfânta Tereza de Avila sau Pascal i-ar fi străini”, observă Roger Garaudy. Nici nu-mi trece prin minte să-l contrazic.
*
„Apropo, maghiarii povesteau că Janos Kadar a oferit un dineu unui conducător sovietic, mare iubitor de ardei. Ospătarul i-a pus câțiva în față. Sovieticul a mai cerut. Ospătarul i-a răspuns că îi aduce pe săturate.
- Nu te tot oferi să-i aduci ardei, deoarece eu și nu tu trebuie să-l pup în fund ! i-a spus Kadar ospătarului rămas buimac”.
Încerc să mi-l închipui pe Klaus Iohannis în rolul ex-președintelui maghiar. Nu-mi iese exercițiul de imaginație, sibianul nu are simțul umorului, nu de altceva. Încerc cu Traian Băsescu, că el și nu altcineva a lansat proiectul de țară – Felația Marelui Licurici. Bingo !
*
Un oarecare Porumbaru, ministrul de Externe, semnatarul declarației de război contra Austro-Ungariei, vorbește parlamentarilor. La sfârșit, îl întreabă pe Petrache Carp ce părere are despre discursul său. „Te urmăresc de mai mult timp și am constatat că în mod deosebit îți plac două lucruri: politica și femeile. Dar pentru politică n-ai cur, iar pentru femei n-ai sulă”, l-a liniștit liderul liberal.
Câți Porumbari or fi astăzi prin guvern și parlament ?
*
Politicianul este acel individ care trebuie să se „dezvețe de obișnuințe”. Și să deprindă altele, nu ?
*
„Mizeria, sărăcia, înapoierea și obscurantismul indian pot fi salvate numai printr-un comunism chinez”, credea șahul Iranului, Reza Pahlavi Ariamer.
Mai degrabă nouă, românilor, decât urmașilor lui Gandhi ni s-ar potrivi... Asta n-a mai spus-o persanul, ci eu.
*
„Organizația Națiunilor Unite a fost creată nu ca să ne conducă în Rai, ci ca să ne scape de Iad”, zicea Winston Churchill1. Proiectul a eșuat, omenirea s-a trezit în Iad, așa că ONU este unul dintre multele cadavre neîmbălsămate, lăsate să împută aerul din jur.
*
„Ochii haosului strălucesc în spatele vălului ordinii”. Novalis nu greșește deloc, iar el n-a apucat noua ordine mondială, chipul desăvârșit al haosului !
*
„Sunt puține țările în care, aplicându-se rețetele Fondului Monetar Internațional, să nu fi avut loc tulburări, proteste ale populației, soldate chiar cu victime omenești”, își nota în 1992 soțul Violetei Andrei, actrița. Dar cine să-l asculte, într-o țară exaltată și năucă de atâta libertate ? Anii dindărăt i-au dat dreptate din plin demnitarului comunist.
*
Există cu ghiotura oameni, de-a lungul vremurilor care „își plasează fotoliul în sensul istoriei”. Expresia îi aparține lui Albert Camus și ea are acoperire și în spațiul valah. Mai ales aici, am cunoscut și eu destui în ultimele două decenii. I-am văzut cum își întorceau fotoliile ca să nu se pună în răspăr cu istoria, dezolant spectacol !
*
Sunt mai înțelept cu o carte, volumul memorialistic al lui Ștefan Andrei. Să dea Dumnezeu ca postumitatea să-i recunoască meritele și să-i ierte greșelile !
Marian Nazat
1Președintele Franklin D. Roosevelt a dat numele noii alianțe mondiale, după ceva ezitări: „într-o zi, înainte de micul dejun, l-a lovit inspirația. A dat buzna în baia lui Churchill și a răcnit la prim-ministru, care nici nu se ștersese bine ...: «Națiunile Unite !»” Și așa a rămas (a se vedea Ian Buruma - Anul zero, 1945, o istorie).
