Îmi propusesem să scriu pentru astăzi un articol despre alaiul ţărănit care şi-a condus la Parchet şi Cotroceni (!?!) doi colegi implicaţi în afaceri dubioase. Îmi stăruise în minte imaginea lor, uşor ireală, când se plimbau pe lângă zidurile celor două instituţii mai sus amintite. Numai că, dintr-o dată, sub impresia acestui sfârşit de noiembrie în care numai găseşti un ochi de cer, de lumină, m-am hotărât să scriu altceva.
Toţi căutăm marele pont. Marele subiect. Marea lovitură jurnalistică. Scriem de pe poziţia celui care are musai dreptate. Noi deţinem adevărul absolut, iar cei care ne citesc sunt obligaţi să ne dea dreptate. Ne place să credem că a doua zi, de dimineaţă, nu ştiu care politician tremură cu gândul că o să fie făcut praf şI pulbere în ziar. În schimb, oamenii disperaţi, care ne cer ajutorul cu o ultimă speranţă, nu sunt importanţi pentru noi. Pe cine interesează nenorocirea lor într-o ţară plină de nenorociri? N-am scrie un rând pentru ei, un hohot de plâns de-al lor n-ar scoate un rând de cuvinte de la noi. Când e vorba de preşedinte, de prim-ministru, de nu ştiu ce teme sofisticate ale integrării euro-atlantice, suntem gata sa abandonam, realitatea şi, într-o uitare de sine născută din privitul în oglindă, compunem adevărate eseuri. În fapt, nişte amărâte de însăilări cu pretenţie de analize politice. Friptura, şpaga, şantajul sunt, o spun cu durere, instrumentele multor ziarişti din România începutului de mileniu. Noi nu mai vânăm de mult realitatea, fraţilor! Împuşcăm francul sau povara căpătată în ziua în care am păşit în meseria asta, povara marii lovituri, a marelui subiect ne striveşte prezentul. Borges spunea că “pentru un sărman biet provincial a fi ziarist poate reprezenta un destin romantic”. Ce dragă mi-a fost definiţia asta! Şi îmi este şi acum. Însă, când vezi astăzi că inima unui ziarist începe să bată mai repede şi mai tare când vede o hârtie de 100 de dolari şi nici nu tresare la hârtia, la jalba unui pensionar amărât care-şi caută dreptatea, definiţia lui Borges nu mai are nici o noimă, ducându-se dracu'. Cred că, pentru ca lumea în care trăim noi, ziariştii, să devină mai bună, trebuie reinventată meseria de reporter. Ţara are nevoie de reporteri adevăraţi, simpli şi flămânzi. Reporteri care să creadă în destinul lor romantic.