Ştirea n-a făcut în conjurul lumii. Nici măcar pe cel al ţării. Teleimprimatoarelor le-a fost jenă s-o preia, s-o aducă la cunoştinţa opiniei publice. “Mare scofală”, şi-ar fi zis uni citind-o. Ne-am obişnuit aşa de tare cu răul încât la gesturile frumoase, la faptele bune nu mai ştim să reacţionăm sau, de multe ori, nu mai putem. Iuliana Veveriţă, o tânără din Galaţi, a găsit un protofel într-o cabină telefonică. Nimic spectaculos până aici. “Fericita, ce noroc!”, ar fi exclamat mulţi dintre noi când ar fi citti această propoziţie. Numai că pizma noastră s-a transformat curând, după ce am citit că Iuliana s-a dus la Poliţie pentru a preda portofelul găsit, într-un sentiment pe care nu mai ştim să-l numim, un sentiment ce trebuie redefinit într-o lumea atât de bolnavă ca a noastră. Unii spun că gestul Iulianei este un fapt ieşit din comun. Nu putem să-i contrazicem, dar parcă ne e teamă şi ruşine să-l numim aşa. “Primul meu gând a fost că cineva plânge după bani şi după acte, spune Iuliana. Mă gândeam că cineva suferă la ora aceea şi îmi părea rău. Era târziu şi nu mai puteam să mă duc la Poliţie. Dar a doua zi, la ora 7.30, m-am dus. Doream ca cel care a pierdut portofelul să intre cât mai repede în posesia lui. Când am plecat de la Poliţie am fost mulţumită”. Mă întreb câţi dintre cei care au citit ştirea asta au făcut-o proastă pe Iuliana. Tot ceea ce am trăit în aceşti ani ne face să credem că nu sunt puţini cei care i-ar spune în faţă că a fost o proastă. Am ajuns rău dacă un gest normal ne sensibilizează într-atât, suficient să cădem puţin pe gânduri. Şi la urma-urmei cât de normal e gestul Iulianei? Nu cumva el devine anormal? Şi ce-l face să devină anormal, totuşi? Care este starea unei naţiuni, cât de afectată este ea, dacă am ajuns să punem pe prima pagină un fapt obişnuit de viaţă petnru că e resimţit ca un fapt ieşit din comun? Iuliana nu consideră că gestul ei poate să constituie subiectul unui articol de ziar. “Cred că am făcut ceea ce ar face oricine. Nu m-am gândit nici o clipă la altceva. Eu am crescu la ţară, iar la ţară oamenii sunt altfel. Părinţii mei sunt foarte cinstiţi şi aşa ne-au crescut pe mine şI pe fratele meu mai mare”, spune Iuliana.
