Între Islaz și Turnu Măgurele

27 Mai 2024 | scris de Marian Nazat
Între Islaz și Turnu Măgurele

S-a pornit alăria la Islaz, cerul s-a învolburat dintr-odată și-și varsă stropii mari și deși peste glodurile însetate. „Va fi belșug cu ploaia asta”, îi  zic unui bărbat leat cu mine. „Haide să vă descrețesc nițel fruntea ! Cică pe o vreme asemănătoare, țiganul se  întâlnește cu un vecin, care îi spune: «Bă, de la atâta apă, toate o să iasă  din pământ!»  «Aoleu,  fir-aș al dracu', se sperie balaoacheșul, o ieși  și soacră-mea?»” Râdem amândoi și ne adăpostim sub o salcie pletoasă, pomul cel mai drag mie din neasemuita luncă a Dunării.

                                                         *

 Apropo, ce i-o fi cășunat reflexivului Blaise Pascal să  conchidă că omul e o „trestie gânditoare”? O  fi trăit cumva la marginea mlaștinii? Știți, mă dezvălui acum, eu mă consider dintotdeauna o salcie gânditoare. Da, da, fiindcă ea își păstrează  verdeața frunzelor și-n buza iernii, ca să nu mai pomenesc  despre miracolul ce-o pândește  divin primăvara. În splendoarea verii e aproape neverosimilă, bașca lacrimile vărsate adesea, fără să aibă vreun motiv! Și, zău, câți copaci plângători  a născocit natura? Ehe, iar în anotimpul înfloririi umbli năuc printre crengile parfumate paradisiac... Gata, îmi termin pledoaria în îmbrățișarea salciei din curtea pensiunii !

                                                         *

 S-a domolit torentul ceresc. O iau pe o uliță, la întâmplare. Dau nas în nas cu un bătrân  cocârjit, ieșit să-și ducă o capră la păscut. Îl salut, deși nu  ne-am vorbit niciodată. E un islăzean și atât ! Nici nu-i nevoie de altceva. „Ce mai e nou pe la București?” mă întreabă direct, fixându-mă șiret. „Ce vedeți și dumneavoastră  la televizor,  nimic nou. Ne-au încolțit  lupii și nu mai scăpăm de ei! Sunt înfometați și urlă necontenit”, îl lămuresc pe ocolite. „Măi, domnule,  moșii mei mi-au lăsat o vorbă  și  vreau s-o țineți minte: «Banii mulți și pula tare fute-n cur pe orișicare!» Așa e  și azi și va fi cât o fi lumea, domnule!” Îi strâng mâna și, instinctiv, îmi pipăi fundul... Pfu, ce curcubeu a răsărit la orizont!

                                                         *

 Fug la Turnu Măgurele cu un prieten.  Ne plimbăm ca niște adolescenți pe strada mare. Nici țipenie de om, pustiu... Deodată, din față, vin spre noi, la brațetă, ca odinioară, un bărbat și o femeie albiți de ani. „Îi opresc !” mă atenționează Sorin C. „Ok, eu îmi continui drumul până la bancă”, îi explic scurt. Mă așez și mă uit în jur. Pare să  nu se fi schimbat  nimic, dar nu-i adevărat. Au dispărut tocmai oamenii de altădată, iar ăștia recenți, bleah... Brusc, mă simt privit atent de cei doi și-mi dau seama că m-au recunoscut. O pornesc înspre ei. „În urmă cu  o viață, aproape, ați fost la  mine în birou, eram director la...” mă trezește la  realitate  distinsul septuagenar. Gata, m-am dumirit cine este și ne întindem la palavre! Aflu că fiică-sa  (singurul copil) s-a  mutat în America,  e IT-istă.  „Pe scara noastră doar  trei apartamente mai sunt locuite, în rest, liniște, ți-e și groază.  Orașul a murit”, îl aud ca prin ceață și o tai din loc ca la auzul știrii că apocalipsa se apropie nemilos.  Parcă mi s-au  umezit ochii, parcă sufletul mi s-a chircit de tristețea ce-a înhățat urbea mea...

                                                         *

 Ajungem în Catanga, cartierul unui început de adolescență complicată și cenușie. Cineva îmi șoptește un secret local: „Singurul obiectiv industrial   din zonă e Catanga, chat-urile duduie ! Prostituția produce zi și noapte în draci, se lucrează  în trei schimburi, ca la combinat, cândva! Și încă un amănunt: drogurile au adus prăpădul, i-au prăjit pe tineri, noaptea ai impresia că ești în Brooklyn,  să te duci o dată către Fântâna Dronii și te vei convinge!” Îl ascult și-l cred, de ce  mi-ar turna gogoși?!

 Blocurile pe lângă care trecem  s-au scorojit și pare să se fi  micșorat.  Cronos  le-a măcinat ireversibil , nimic nu a ocolit... „Dl. Nazat?”  mă strigă  un  octogenar târându-și  un picior. „Da”, cum să mă  ascund? Ce naiba de-am îmbătrânit cu toții odată? Puteam s-o facem pe rând, de ce la grămadă? De n-a scăpat unul neciopârțit de etatea corozivă, unul măcar!  De aceea, ar trebui ca nouă, ăstora din „generația vulnerabilă”, să ni se lege de gât o tăbliță cu anunțul indispensabil: „Atenție, pericol de prăbușire!” „Nu mă mai țineți minte, demult,  erați avocat, v-am căutat  într-o problemă  juridică și mi  l-ați  recomandat pe Maestrul Bolcaș.  Să vă dea  Dumnezeu sănătate!” Ne luăm la  revedere și mă înapoiez în satul copilăriei,  copleșit de noianul de emoții turnene...

                                                         *

-De unde sunteți?

- Din Olanda.

- Și încotro?

- Mă întorc acasă.

 -Cât durează drumul?

 -Cinci săptămâni.

 Batavul îmi zâmbește occidental,  își mângâie ca pe o iubită bicicleta împodobită  ca un  pom de iarnă și o zbughește pedalând vânjos. Măiculiță,  cinci săptămâni de solitudine  muncită ca la galere!!! Timp în care nu  doar că se va întoarce  acasă, ci și spre  el însuși. Zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, fie că plouă, fie că soarele strălucește! Câți, oare, au curajul lui, să stea atâta timp numai cu el însuși, câți? Pesemne că au o relație  grozavă, că sunt camarazi  la toartă, altminteri s-ar certa întruna pe drumul ăla  exagerat de lung...

 Pe șoseaua mare  a Islazului nu se mai zărește decât un punct negru în mișcare, care se tot depărtează rostogolindu-se ... Doi inși, însă  un singur punct !

                                                         *

 Mă gândesc întruna la cuvintele alea  obscene cu „banii mulți” și, de  n-ar fi într-atât de triviale, le-aș grava cu litere imense pe  panourile de la intrarea în  orice localitate românească. Sigur, ele se potrivesc orișiunde, inclusiv dincolo de granițele valahe, însă n-am căderea să le stric și ălora liniștea manipulată cu dibăcie de scamatorii „minunatei lumi noi”...

                                               *

S-a întunecat de-a binelea și-mi dau seama  că „noaptea, în spatele  fiecărui nor, bate inima unei stele”[1].  Noapte pașnică, de  aici, dintre Islaz și Turnu Măgurele, adică  de  acasă de la mine!

                  

 

 

 

[1] Radu Bata

Alte stiri din Editorial

Ultima oră