S-a pornit alăria la Islaz, cerul s-a învolburat dintr-odată și-și varsă stropii mari și deși peste glodurile însetate. „Va fi belșug cu ploaia asta”, îi zic unui bărbat leat cu mine. „Haide să vă descrețesc nițel fruntea ! Cică pe o vreme asemănătoare, țiganul se întâlnește cu un vecin, care îi spune: «Bă, de la atâta apă, toate o să iasă din pământ!» «Aoleu, fir-aș al dracu', se sperie balaoacheșul, o ieși și soacră-mea?»” Râdem amândoi și ne adăpostim sub o salcie pletoasă, pomul cel mai drag mie din neasemuita luncă a Dunării.
*
Apropo, ce i-o fi cășunat reflexivului Blaise Pascal să conchidă că omul e o „trestie gânditoare”? O fi trăit cumva la marginea mlaștinii? Știți, mă dezvălui acum, eu mă consider dintotdeauna o salcie gânditoare. Da, da, fiindcă ea își păstrează verdeața frunzelor și-n buza iernii, ca să nu mai pomenesc despre miracolul ce-o pândește divin primăvara. În splendoarea verii e aproape neverosimilă, bașca lacrimile vărsate adesea, fără să aibă vreun motiv! Și, zău, câți copaci plângători a născocit natura? Ehe, iar în anotimpul înfloririi umbli năuc printre crengile parfumate paradisiac... Gata, îmi termin pledoaria în îmbrățișarea salciei din curtea pensiunii !
*
S-a domolit torentul ceresc. O iau pe o uliță, la întâmplare. Dau nas în nas cu un bătrân cocârjit, ieșit să-și ducă o capră la păscut. Îl salut, deși nu ne-am vorbit niciodată. E un islăzean și atât ! Nici nu-i nevoie de altceva. „Ce mai e nou pe la București?” mă întreabă direct, fixându-mă șiret. „Ce vedeți și dumneavoastră la televizor, nimic nou. Ne-au încolțit lupii și nu mai scăpăm de ei! Sunt înfometați și urlă necontenit”, îl lămuresc pe ocolite. „Măi, domnule, moșii mei mi-au lăsat o vorbă și vreau s-o țineți minte: «Banii mulți și pula tare fute-n cur pe orișicare!» Așa e și azi și va fi cât o fi lumea, domnule!” Îi strâng mâna și, instinctiv, îmi pipăi fundul... Pfu, ce curcubeu a răsărit la orizont!
*
Fug la Turnu Măgurele cu un prieten. Ne plimbăm ca niște adolescenți pe strada mare. Nici țipenie de om, pustiu... Deodată, din față, vin spre noi, la brațetă, ca odinioară, un bărbat și o femeie albiți de ani. „Îi opresc !” mă atenționează Sorin C. „Ok, eu îmi continui drumul până la bancă”, îi explic scurt. Mă așez și mă uit în jur. Pare să nu se fi schimbat nimic, dar nu-i adevărat. Au dispărut tocmai oamenii de altădată, iar ăștia recenți, bleah... Brusc, mă simt privit atent de cei doi și-mi dau seama că m-au recunoscut. O pornesc înspre ei. „În urmă cu o viață, aproape, ați fost la mine în birou, eram director la...” mă trezește la realitate distinsul septuagenar. Gata, m-am dumirit cine este și ne întindem la palavre! Aflu că fiică-sa (singurul copil) s-a mutat în America, e IT-istă. „Pe scara noastră doar trei apartamente mai sunt locuite, în rest, liniște, ți-e și groază. Orașul a murit”, îl aud ca prin ceață și o tai din loc ca la auzul știrii că apocalipsa se apropie nemilos. Parcă mi s-au umezit ochii, parcă sufletul mi s-a chircit de tristețea ce-a înhățat urbea mea...
*
Ajungem în Catanga, cartierul unui început de adolescență complicată și cenușie. Cineva îmi șoptește un secret local: „Singurul obiectiv industrial din zonă e Catanga, chat-urile duduie ! Prostituția produce zi și noapte în draci, se lucrează în trei schimburi, ca la combinat, cândva! Și încă un amănunt: drogurile au adus prăpădul, i-au prăjit pe tineri, noaptea ai impresia că ești în Brooklyn, să te duci o dată către Fântâna Dronii și te vei convinge!” Îl ascult și-l cred, de ce mi-ar turna gogoși?!
Blocurile pe lângă care trecem s-au scorojit și pare să se fi micșorat. Cronos le-a măcinat ireversibil , nimic nu a ocolit... „Dl. Nazat?” mă strigă un octogenar târându-și un picior. „Da”, cum să mă ascund? Ce naiba de-am îmbătrânit cu toții odată? Puteam s-o facem pe rând, de ce la grămadă? De n-a scăpat unul neciopârțit de etatea corozivă, unul măcar! De aceea, ar trebui ca nouă, ăstora din „generația vulnerabilă”, să ni se lege de gât o tăbliță cu anunțul indispensabil: „Atenție, pericol de prăbușire!” „Nu mă mai țineți minte, demult, erați avocat, v-am căutat într-o problemă juridică și mi l-ați recomandat pe Maestrul Bolcaș. Să vă dea Dumnezeu sănătate!” Ne luăm la revedere și mă înapoiez în satul copilăriei, copleșit de noianul de emoții turnene...
*
-De unde sunteți?
- Din Olanda.
- Și încotro?
- Mă întorc acasă.
-Cât durează drumul?
-Cinci săptămâni.
Batavul îmi zâmbește occidental, își mângâie ca pe o iubită bicicleta împodobită ca un pom de iarnă și o zbughește pedalând vânjos. Măiculiță, cinci săptămâni de solitudine muncită ca la galere!!! Timp în care nu doar că se va întoarce acasă, ci și spre el însuși. Zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, fie că plouă, fie că soarele strălucește! Câți, oare, au curajul lui, să stea atâta timp numai cu el însuși, câți? Pesemne că au o relație grozavă, că sunt camarazi la toartă, altminteri s-ar certa întruna pe drumul ăla exagerat de lung...
Pe șoseaua mare a Islazului nu se mai zărește decât un punct negru în mișcare, care se tot depărtează rostogolindu-se ... Doi inși, însă un singur punct !
*
Mă gândesc întruna la cuvintele alea obscene cu „banii mulți” și, de n-ar fi într-atât de triviale, le-aș grava cu litere imense pe panourile de la intrarea în orice localitate românească. Sigur, ele se potrivesc orișiunde, inclusiv dincolo de granițele valahe, însă n-am căderea să le stric și ălora liniștea manipulată cu dibăcie de scamatorii „minunatei lumi noi”...
*
S-a întunecat de-a binelea și-mi dau seama că „noaptea, în spatele fiecărui nor, bate inima unei stele”[1]. Noapte pașnică, de aici, dintre Islaz și Turnu Măgurele, adică de acasă de la mine!
[1] Radu Bata
