Mă plimb prin Islaz la ceas de amurg. Al meu, nu al zilei. Și nu sunt singur, ci cu Marcel, păstrătorul sufletului pe care l-am avut cândva, inocent și ludic. Oho, demult tare, pe când umblam amândoi desculți prin țărâna sfârâindă ori pe cerul nemărginit, ce se întindea chiar de sub sat. Hoinăream pe te miri unde și ni se părea că lumea n-are istov. Și nici viața. Ulițele toate duceau undeva, însă noi nu ajungeam niciodată acolo, mereu rămânea ceva - misterul. „Bă, voi ai cui sunteți ?” ne întrebau, dintr-o curiozitate firească, necunoscuții. Ehe, era puzderie de oameni atunci, nu ca acum...
Acum e cam pustiu pe aici. Casele au crăpat și parcă trag a boală. Umbre de țărani ies șontâc-șontâc la poartă și abia de mai zăresc la o palmă distanță. Clipesc din ochi a neputință și trupul le tremură din orice încheietură. Buzele li s-au încleștat și au amuțit. E ultimul lor chin înainte de a păși dincolo, semn că nu există lucrare fără capăt. Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Cum de m-am amăgit amar de ani că viul rămâne viu de-a pururea? Ce liniște s-a lăsat deodată ! Tot universul s-a strâns în respirația prietenului meu dintotdeauna, o respirație sacadată, asemenea ticăitului unui ceas. Tic, tac, tic, tac... „Pentru cine bate ceasul ăla, Marcel ?” aș vrea să-l iscodesc, dar renunț și mă prefac că nu s-a schimbat nimic... „Doar că sunt casele pustii. Doar că nu se mai aude niciun câine lătrând. Doar că nu mai nechează niciun cal. Doar că nu mai cântă niciun cocoș.
În rest, e la fel ca înainte.
Doar că umblă absențe de oameni prin odăi. Doar că se aude tăcerea cailor nechezând. Doar că latră tăcerea câinilor. Iar noaptea cântă de trei ori tăcerea cocoșilor.
Doar că trece absența unei nunți pe drum. Doar că lipsesc mirii și nuntașii de la nuntă. Doar că se aude tăcerea muzicii lăutarilor chemând absența oamenilor pe la porți.
În rest, e la fel ca înainte.
Doar că berzele aduc primăvara pe la casele oamenilor absențe de copii. Doar că sună tăcerea clopotului anunțând absența unei sărbători. Doar că eu stau singur în mijlocul nopții ca în mijlocul gârlei și încerc să dau de fundul tăcerii cocoșilor.
O dată! Și încă o dată! De trei ori!
În rest, e la fel ca înainte.
Doar că o să-mi fie greu să uit ce-am învățat.
Vom începe, ne-a spus absența doamnei învățătoare, cu litera A. După care o să-l uităm pe B, pe C, pe D, și așa mai departe, până la capătul vieții. Poate chiar până la capătul alfabetului.
În rest, e la fel ca înainte.
Doar că mi-e bine, mi-e bine rău atunci când ascult toate aceste tăceri.
În rest, e la fel ca înainte.
Doar că-mi acopăr gura cu tăcerea câinilor, ca să nu poată deosebi nimeni tăcerea mea de a lor. Tăcerea cailor mi-o pun peste ochi, ca să nu se vadă că plâng.
În rest, e la fel ca înainte.
Doar că uit mereu să trec pe curat ceea ce-am uitat peste zi, și mâine o să fie la școală mare ședință mare cu absența tuturor părinților.
În rest, e la fel ca înainte.”[1]
Ah, numai că restul ăsta blestemat mă încurcă de moarte ! Și ce i-o fi cășunat lui Ștefan Mitroi să se joace cu nostalgiile mele supurânde ?
[1] Ștefan Mitroi, Absențe și tăceri, în cartea O scurtă istorie a veșniciei
