Când locueişti la etajul 30 al unui hotel din Seattle, iar oraşul cu pricina ţi se întinde la picioarre, simţi cum America se găseşte în „cădere liberă”, dar de jos în sus. Pâlcul de zgârâie nori din mijlocul oraşului (aici, fie spus, norii zgârâie şi autostrăzile) stă departe ca nu cumva periferiile oraşelor să-şi facă de cap şi s-o ia în colo spre Twin Peaks. Foarte aproape de Seattle, cam la o jumătate de oră de mers cu maşina, orăşelul Twin Peaks, devenit celebru prin filmul cu acelaşi nume, n-a avut şansa să se bucure de prezenţa mea. Auzisem că Bob, băiatul ăla rău, se afla la ora vizitei noatre pe aici, prin Seattle, aşa că n-am mai bătut drumul până acolo pentru o plăcintă cu cireşe. Şi tot căutându-l pe Bob să ne dea şi nouă un autograf, un cuţi în spate, ceva, am ajuns la fabrica de avioane Boeing, unde, dacă n-ai fi văzut halele imense, pline cua vioane aflate în diferite stadii de construcţie, ai fi zis că ai intrat într-o farmacie. Ori că era zi de sâmbătă, ori că tehnologia de aici era prea avansată, Dumnezeu ştie, Zărind un muncitor ici, altul pe colo, aveai impresia că uriaşele aviaone se construiesc singure. Mai ales că aşa cam pe la ora gustării, trei cetăţeni de culoare ai Americii aruncau de zbor o minge la un panou de baschet aflat acolo, în fabrică, între două jumbo jet-uri. În poanourile alea de baschet, aflate între două avioane ce se cosntruiau, în mingea aia portocalie şi în cetăţenii ăia care o aruncau, stă toată forţa Americii. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
