Identitate

Se făcea, din vis sau din întâmplare, că există cineva care nu mă mai lăsa să mă întorc în timp cu mintea şi cu gândul pentru a hoinări pe strada copilăriei, colţ cu strada adolescenţei mele.

Dacă ar fi fost doar neputinţa mea de a mă desprinde, de a mă rupe de prezentul fabulos, dar şi mizerabil, nici că mi-ar fi păsat. Sau poate că era teamă de a nu mă recunoaşte, teamă de a descoperi acolo un străin cu care să am în comun doar numele, părinţii şi zâmbetul din colţul gurii.

Şi, până la urmă, cred că nu era cineva, ci mai degrabă este ceva! Să fi greşit oare atât de mult faţă de jurămintele mele de altădată, să-mi fi schimbat într-atât de mult principiile de viaţă, să mă fi părăsit atât de mult instinctul cu care am supravieţuit de atâtea ori încercărilor de suferinţă şi dragoste, atât de mult încât să-mi fi pierdut identitatea? Identitatea pustiului fără vârstă, fără nume, fără teamă de a se răzvrăti, fie şi numai pentru un cuvânt? Să fi căpătat între timp o nouă identitate, care nu mă lăsa după atâta vreme să trec graniţa amintirilor doar pentru că paşaportul meu cotidian nu mai corespunde cu fotografia sufletului meu, devenind fals şi, deci, de nefolosit pentru o experienţă de felul ăsta? Sau poate că mi-e atât de frică s-o spun, iar spaima m-ar opri să recunosc, vârsta a topit înlăuntrul meu laolaltă cu ieri şi cu azi, toate amintirile care călătoreau dinspre copilul târziu din mine înspre bărbatul care nu mai venea?

Ce mod frumos de a flirta cu amăgirea. Încep să mă recunosc, nu este totul pierdut, atâta timp cât încerc să înşel cu o figură de stil ca asta: n-am îmbătrânit, ci am devenit bărbat!