Hoţii şI vagabonzii statului

În ultimi ani statul româna fost al nimănui. Cei pe mâna cărora s-a aflat – funcţionari, directori, miniştri, preşedinţi ai consiliilor de administraţie – şI-au bătut joc de el, punându-l “să lucreze” împotriva cetăţeanului şi pentru grupuri restrânse de interese. Marile averi, furate şi nu muncite, s-au făcut pe spinarea statului, banii provenind fie din bănci, mai toate devalizate, fie din subevaluarea unor obiecive economice, cumpărate de îmbogăţiţi mai pe nimic, fie din comisioane grase, unele atinăgând milioane de dolari, împărţite în cârdăşie cu oamenii statului. Aşadar, cei care au furat statul până la epuizare au fost tocmai cei care i-au administrat bunurile, avuţia, cei care ar fi trebuit să-l ocrotească, adică tocmai angajaţii statului. Transformaţi în căpuşe ale statului sau în complici ai căpuşelor, aceştia s-au dovedit a fi hoţii hoţilor. Generalizăm, n-avem ce face, exemplele bune sunt foarte rare, casta formată din oamenii statului deveniţi hoţii acestuia n-are sentimente. Aşa cum tuturor acestor îmbogăţiţi efectiv “li s-a rupt” de oamenii pe care i-au lăsat pe drumuri, neinteresându-i decât sumele din conturile grase, sume care le dau astăzi satisfacţie trecătoare a opulenţei, luxului şI desrfâului. Funcţii dintre cele mai înalte ale statului au fost ocupate de jigodii potentate, de lichele de tot felul, de vagabonzi şI şmenari. Într-o nebunie generală, în care scara valorilor ducea în subsolurile mizerabile, vagabondajul cu rang de stat a fost distrugător pentru societatea românească. În timp ce omul simplu, cel mai dispreţuit dintre cetăţeni, umbla cu jalba-n proţap pe la diferite uşi, în spatele acestora îşi aveau sălaşul indiferenţa, jaful, mocirla şi vagabonzii. Absolut cutremător! Din nefericire, oamenii s-au obşnuit, acceptându-le, cu toate fărădelegile, cu toate nenorocirile, încercând să se strecoare pritnre ele, doar-doar se va ivi o şansă şI pentru el. Slabe speranţe! Ne-am obişnuit să protestăm pentru orice fleac. Împotriva hoţiei, împotriva hoţilor statului, împotriva marilor escroci care s-au îmbogăţit pe spinarea noastră şI a statului nu protestează nimeni. Ce facem? Ne resemnăm, spunând ca-n atâtea cazuri că asta ne e soarta? Se pare că ne-am obişnuit aşa, de parcă ne-ar fi mai bine. O dată ce “Deşteaptă-te române” a devenit imn, e clar că nu ne vom trezi prea curând. Noapte bună, române!