Pe cetăţean îl enerva viaţa. Aşa, dintr-o dată, se trezise că nimic nu-i mai place pe lumea asta: oamenii, păsările, copacii, tramvaiele. Într-o secundă mintea lui se golise de tot. Dacă l-ai fi pus în momentul ăla să scrie ce e-n capul lui, ar fi desenat o gaură. O gaură neagră! De-aia trebuie să-i înţelegem starea agitată: când ai un asemenea gol în cap, cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci e ca să umpli spaţiul acela liber. Dacă mă veţi întreba, n-o să vă pot spune. Probabil că nici el! În România te pot enerva atâtea şi atâtea! Poate să te enerveze vremea, poate să te enerveze vecinul de scară, poate să te enerveze primul ministru, poate să te enerveze parizerul, poate să te enerveze chiar şi preşedintele! Dar lucrurile astea nu mai aveau nici o importanţă acum, când cetăţeanul nostru se afla în situaţia în care se afla! Gândul sinuciderii îl îndepărtă cu repeziciune. N-ar fi rezolvat nimic prin asta, ba mai mult, îşi punea famiia la o cheltuială inutilă, ca să nu mai vorbim că nu l-ar fi plâns nimeni! În cel mai bun caz, mort cum ar fi fost, putea fi luat la întrebări: de ce? de ce acum?, ce ne-ai făcut? Aflându-se în punctul ăsta, aproape mort, cetăţeanul avu o sclipire văzând un anunţ în ziarr. Primăria deschisese un hot-line pentru gunoi, adică o linie fierbinte pentru gunoi. O linie la care oamenii puteau face sesiyzări non-stop la telefonul... Şi cum problema lui era fierbinte, îşi luă inima în dinţi şi formă numărul! Nici nu apucă să sune telefonul că deja începuse să strige în receptor, disperat: sunt cetăţeanul României, stau în strada cutareş i vreau să veniţi imediat să mă ridicaţi. Mă simt ca un gunoi aruncat de viaţă la coş! Când îşi termină de mitraliat cuvintele cu receptorul lipit de ureche, încercă să audă ce se întâmplăla capătul celălalt al firului. “Suna” încontinuu ocupat! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
