Irina Cristescu, de cetăţenie romȃnă, s-a măritat cu Hector Bitar de la Penna, de cetăţenie mexicană.
Ȋmpreună, au o fetiţă, Alessia, acum în vîrstă de doi ani. Mexicanul e violent. Extrem de violent.
Psihologii spun că are evidente propensiuni criminale. De altfel, el se află în evidenţele poliţiilor mexicane şi americane. Irina nu mai suportă şi fuge de el în SUA, de unde e ajutată să se repatrieze.
Atenţie! Dacă pînă acum, povestea mariajelor eşuate pe bază de violenţă domestică e una, din păcate, banală, scenariul devine de-a dreptul halucinant.
O instanţă a Tribunalului Bucureşti, cu certe disfuncţii intelectuale, decide ca fata să fie luată de lîngă mamă şi să plece în Mexic, la tată!
De-a dreptul şocant, în condiţiile în care însuşi tatăl mexicanului ăluia, cu conexiuni dubioase printre criminali plătiţi, deci însuşi tatăl îi reproşa acestuia caracterul violent.
“E un buştean în viaţa mea”, spune mexicanul despre Irina. El vrea fata cu orice preţ; din convorbirile telefonice interceptate, omul voia s-o declare pe Irina nebună, doar ca să obţină fata.
Acuma ne întrebăm şi noi, ca proştii, ce-a fost în capul judecătorului care a emis o asemenea sentinţă.
Cum se poate să-ţi treacă, măcar, prin cap să emiţi o asemenea sentinţă?
Cum să fii ca să gîndeşti aşa? Ce creier să ai ca să-ţi treacă prin minte să iei copilul de lîngă mamă şi să-l trimiţi unui tată dubios, agresiv, prietenos cu criminalii? Uăt dă fac?!?
Ăla poate să omoare copilul! Poate să-l trimită la produs de la 8 ani! Poate să-l traficheze.
Instanţa asta de judecată ar trebui să fie numită instanţă de non-judecată. Sau instanţă de judecată cretină.
Sau poate că i-o fi fost frică onoratei instanţe de mexicanu ăla, de la mii de kilometri depărtare, că vine peste ea şi-i dă în cap.
Asemenea decizii nu doar că revoltă şi irită, dar sînt funciarmente de neînţeles pentru toţi cei care consideră că mai au şi ei ceva creier rămas întreg prin capu ăla.
Pe ce criterii o fi decis omul ăla aşa ceva? O avea copii? O fi fost bătut cînd era mic şi acuma se răzbună?
Ne gîndim că e posibil ca non-judecătorul ăla care a decis aşa ceva să fi avut o copilărie nefericită. Ceva frustrări nerezolvate clar are!
Internetul a luat foc pe tema asta dar nu numai el. Există petiţii online în romȃnă şi-n engleză şi o pagină pe Facebook, SaveAlessia, care grupează acolo o comunitate de oameni cu creierul rămas întreg şi care se concentrează să strîngă semnături pentru ca Alessia să rămînă cu mama în ţară.
Asemenea demersuri online şi-au demonstrat eficienţa. Cine spune că o semnătură online e doar un gest ipocrit prin care ne salvăm de noi înşine, prin care ne reabilităm pe noi înşine în propriii noştri ochi greşeşte.
Dacă un non-judecător emite asemenea gînduri pe care le transformă în sentinţe, prin care schimbă dramatic vieţi, atunci comunităţii rămase cu creierul cît de cît întreg îi revine nu sarcina ci obligaţia să reacţioneze.
O semnătură online poate face diferenţa. Intraţi pe SaveAlessia şi semnaţi!
