Graniţa şi vama

Graniţele încă mă mai resping, vama încă nu mă vrea, ceea ce înseamnă că o vreme trebuie să mai copilăresc în ţara mea. Eu şi graniţele ei, eu şi graniţele mele, eu şi marginile ei, eu şi marginile mele suntem ca nişte magneţi. Încă ne mai respingem, încă ne mai atragem, pentru că-n cele din urmă, întotdeauna să rămână între noi o fâşie de pământ. E acea fâşie pe care o iubesc, ea a nimănui şi e a mea, alerg pe ea de parcă aş alerga în jurul lumii şi, probabil, de aici sentimentul că nu sunt pregătit să plec. Şi dacă ar fi să plec cândva, o să plec pe jos cu mâinile-n buzunare, doar cu un pumn de pământ de pe fâşia aceea subţire de care vă spuneam că ar putea fi a mea, că e a nimănui, că e a mea, un pumn de pământ pentru orice eventualitate, pentru orice dar şi, în general, pentru orice. Încă mă gândesc, oare cum aş putea să păcălesc graniţele să îmi trec inimă prin vamă fără s-o las să-mi fie confiscată ca o marfă de contrabandă. Şi apoi, până la frontieră, încă mă mai amăgesc cu nemărginirea de acasă, mă joc fără să-mi pese cu câmpia plimbându-mă cu ea de unde începe până la mare şi înapoi. Putem să înfiinţăm şi o cursă regulată, sunt atâţia nebuni care încă mai oscilează între pământul dulce al patriei şi marea sărată a fiinţei. Putem vizita lanuri de maci şi podgorii de păpădii, lanuri de floarea-soarelui şi livezi de salcâmi. Şi dacă n-oi avea încotro, am să trec trăgând drumul, marea şi ţară după mine, oricum n-o să am paşaport într-un moment atât de greu pentru graniţe şi pentru grăniceri. Dar poate că nu m-am pregătit destul, poate că întâmplările din mine încă nu mă lasă, poate că nici graniţele nu s-au pregătit suficient şi, mai ales, poate că în mine, copilul din mine încă mai crede că lumea se termină la Vama Veche. Şi atunci ce să caut mai departe, ce să caut mai încolo, când pe aici câmpia încă mai rătăceşte o dată cu mine printre lanuri de maci şi podgorii de păpădii...