Nu-mi aduc toc mai bine aminte câte grămezi m-au marcat în viaţă, câte grămezi mi-au marcat destinul, însă ştiu cu siguranţă că „grămada lui Gongea” n-o să mi-o scoată nimeni din minte. Grămada lui Gongea era o grămadă ca toate grămezile lumii. Doar că spre deosebire de altele asta era o grămadă de fiare vechi. Mai bine spus o încolăceală imensă de fier beton de diferite mărimi. Eram în şcoala generală şi cum pentru lucru manuale eram deja prea înalt, trecusem la atelier. Două sau trei ore pe săptămână treceam la „bonfaier” şi dă-i transpiraţie. Era, un tânăr cuminte. Aveam două frici până atunci: frica de Dumnezeu şi frica de bomfaier. Care în scurt timp deveniseră aproape inexistente o dată cu apariţia unei noi frici: frica lui Gongea. Şi mergeam la atelier. Odată ajunşi acolo, eu şi restul băieţilor din clasă eram scoşi lângă grămada aia de fiare şi primeam sarcini precise. Tu să-mi aduci atâtea fiare, de următoarele dimensiuni..” Acum din colosu’ ăla imens trebuia să cauţi nişte „fiare”mai puţin încâlcite, de dimensiuni cât de cât aproapiate de cele cerute, şi dacă era posibil să nu te urci în vârful grămezii să dai la bomfaier era cu atât mai bine. Nu mai pun la socoteală eventualele lovituri în cap primite de la Gongea, chiar cu materialele clientului. Fie vară, fie iarnă, fie pe ger, lapoviţă, ploaie sau ninsoare, noi în timpul atelierului eram cocoţaţi pe grămada lui Gongea, doar-doar vom găsi un fier mai drept. Nici n-apucam bine să iau o fată de mână, că şi sărea ca arsă privindu-mi degetele pline de julituri şi zgaibe: „Faci atelierul cu Gongea”? Cu Gongea îl făceam şi faima acestuia se dusese în tot oraşul. Numai că tot trăgând o şcoală întreagă de fiarele alea, grămada lui Gongea începuse să dispară văzând cu ochii. Şi pentru că atelierul ăsta se afla undeva în apropierea casei mele, seara, cu o zi înainte de întâlnirea cu Gongea, dădeam o raită să văd în ce stadiu se mai afla grămada lui Gongea. Eram gata să-i cer ajutorul lui taică-meu, să-l rog să vină într-o noapte cu un camion şi să fure grămada asta. Noroc că ea, grămada lui Gongea, într-o bună zi se terminase Trecusem pe acolo şi văzusem locul gol. Nu mai era. Am dormit aproape liniştit în noaptea aia. A doua zi m-am dus în pasul ştrengarului la atelier. Acolo, în curte, am văzut mai întâi rânjetul lui Gongea, iar apoi o macara înaltă care descărca dintr-un camion imens o grămadă şi mai imensă de fiare: grămada lui Gongea. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
