Pentru că joacă de atâţia ani pentru echipa naţională a României, pentru că toate succesele acestei echipe sunt legate şi de numele lui, am crezut pentru o clipă că Hagi nu se va retrage niciodată. Vedeam în el jucătorul fără vârstă, jucătorul care trebuie să se retragă o dată cu ieşirea la pensie, ca un angajat care adună în cartea de muncă 35 de ani pe terenul de fotbal. Gică Hagi a ajuns la 36 de ani, cu Galatasaray, în sferturile Ligii Campionilor. Sunt foarte puţini care vorbesc astăzi de longevitatea lui Gică Hagi. Toată lumea aminteşte de talentul său extraordinar, de performanţele sale la echipa naţională, la echipele de club pe unde a jucat, de golurile sale. Acestea din urmă reprezentând cartea sa de vizită văzută şi revăzută, golurile sale fiind recunoascute fie şi numai după felul în care intra mingea-n plasă. Din această cauză portretul lui Hagi este făcut, în cea mai mare parte a sa, de golurie sale. Ceea ce este departe de realitate şi mai ales nedrept. Partea nevăzută a carierei sale extraordinare, adică tocmai acea parte care l-a făcut să devină “Regele Hagi”, înseamnă mii de ore de antrenamente, sute de zile petrecute în cantonamente interminabile, departe de familie, renunţări de tot felul, suferinţe. Hagi, înainte de a fi un jucător de geniu, a fost un caracter extraordinar. Un jucător care a respectat meseria de fotbalist cum n-a făcut-o nimeni. Caracterul său a fost pe măsura talentului. Au existat de-a lungul timpului nenumărate talente care s-au risipit fără să confirme vreodată tocmai pentru că le-a lipsit caracterul, le-a lipsit respectul faţă de meseria lor. Prefer, deopotrivă, atât imaginile care-l reprezintă pe Hagi înscriind golurile sale antologice, cât şi imaginile cu Hagi plângând. Şi unele, şi altele dau imaginea celui mai mare jucător de fotbal român din toate timpurile, genialul Gică Hagi. Retragerea lui de astăzi de la echipa naţională trebuie să însemne un moment de mare sărbătoare în care să-i mulţumim, un moment de împlinire şi nicidecum unul de tristeţe.
