„Ghimpele acela de iubire”...

07 Mai 2020 | scris de Marian Nazat
„Ghimpele acela de iubire”...

„S-a coborât Dumnezeu în mine, prin tine”[1], îi scria Radu Stanca soției sale, actrița Doti. Ce minunăție de vorbe, ce norocos trebuie să  fie cineva ca să compună un asemenea  imn de iubire ! Și poetul își elogiază femeia sortită divin cum puțini au făcut-o de-a lungul vieții: „Îți mulțumesc, iubito. Îți mulțumesc că exiști. Își mulțumesc că trupul tău e tăiat de o mână de meșter. Îți mulțumesc că părul tău are culoarea frunzelor de măslin; îți mulțumesc că grumajii tăi sunt înalți și subțiri ca o turlă de biserică și că umerii tăi sunt rotunzi ca valul înspumat al mării; îți mulțumesc că sânii tăi sunt plini de vinul întremător al ciorchinelui pietros; că pântecul tău e ca un deal nins, pe care urcă turmele de miei ale zeilor; că ochii tăi sunt oglinda în care se înfrumusețează zânele, înainte de a ieși noaptea, în poiene, la horă. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că ești – și, pentru că, fiind, mi-ai dat prilejul să fiu; să fiu, mai presus de orice, al tău, parte din tine, Radu.”[2] Epistola, una dintre multele semnate de liricul sibian, se încheie răvășitor: „Eu nu voi trăi o veșnicie. Atunci de ce-mi sunt luate, din scurta mea viață, clipe când aș putea contempla perfecțiunea… Fiecare zi pe care o petrec fără tine e un mormânt întunecat și greu…”[3]  Câtă încordare, cât  zbucium în lupta inegală cu efemeritatea! Cum s-o transformi în eternitate, cum ? Nu prin poezie ?...

            „Ca tu să mă auzi,
            cuvintele mele
            se îngustează câteodată
            precum urmele pescăruşilor pe plaje.

            Colier, clopot ameţit
            pentru mâinile tale gingaşe ca strugurii.

            Şi îmi privesc cuvintele din depărtare.
            Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
            Ca iedera se înalţă pe vechile-mi dureri.

            La fel suie ziduri ceţoase.
            Tu eşti vinovată pentru o astfel de trudă.
            Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
            Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

            Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
            şi îmi sunt mai vecine în tristeţe decât tine.

            Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ţi spun
            şi să te facă să auzi aşa cum eu aş vrea să mă auzi.

            Vânturile obidei încă le mai mângâie, ca întotdeauna.
            Câteodată, uraganele viselor le zdrobeşte.
            Poţi asculta şi alte voci în vocea mea îndurerată.

            Bocetul bătrânelor guri, sângele vechilor rugi.
            Iubeşte-mă, pereche. Nu mă abandona. Urmează-mă.
            Urmează-mă, pereche, pe acest val de obidire.

            Şi cuvintele mele prind culoare în iubirea ta.
            Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

            Voi preface cuvintele într-un colier infinit
            pentru mâna ta albă, gingaşă ca strugurii.”[4]

         Închid ochii și-mi închipui tumultul inimii acestor bărbați îndrăgostiți, mărturisindu-se cu atâta meșteșug răscolitor. Nu-i suspectez de nesinceritate, geaba ne atenționează Ștefan Augustin Doinaș, citându-l pe confratele portughez Fernando Pessoa, că „poetul este un simulator. El simulează atât de bine iubirea şi durerea, încât ajunge să sufere din cauza durerii fictive pe care o încearcă şi ajunge să creadă că într-adevăr iubeşte.” Orice poate fi simulat, nu și iubirea!  Altminteri, Nichita Stănescu , atins de geniul potrivirii cuvintelor, n-ar fi fost în stare să  ni se confeseze, copleșit de  tulburare: „Atât de mult eu o iubeam pe ea că cerul se curba albastru” ! Dar ca să  cuprinzi nemărginirea văzduhului e musai să te izbească dragostea necruțătoare, aia   „care trezește  sufletul, care  ne face să  ne dorim mai mult, care aduce focul în inimile noastre, dar care aduce pace mentală”[5], iar mai apoi să exclami: „În sfârșit, te-am găsit ! Nu îți voi mai da drumul niciodată.”[6]  Chinurile așteptării întâlnirii cu destinul, cu cel sorocit să te întregească...

         „Și noi ne-am cautat prin vremi de-a rândul
         Te bănuiam, te-apropiam cu gândul
         Te desenam recunoscându-ți mersul
         Și-mpodobeam cu tine universul
         Fără de chipul tău în mine avându-l
         Și noi ne-am căutat prin vremi de-a rândul.”[7]

         Se întâmplă arar să dai peste omul-pereche, într-o vreme în care „marea tragedie a omenirii  nu este aceea că oamenii pier, ci faptul că încetează să mai  iubească.”[8] Să fii alesul sorții nu-i simplu deloc și, odată binecuvântat, păstrarea  femeii potrivite presupune o iubire adevărată, „care să rupă cercul insului tău, să înfrângă instinctul de conservare zidit în  fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de «femeia ideală», creat numai pentru confortul tău, pentru odihna ta melancolică și amuzantă; căci e foarte confortabil să cauți veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.”[9] La picioarele  ei te ghemuiești strivit de dorință și-i declari înfierbântat, arghezian: „Nu te cerșesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt legat de umbra ochilor tăi crunt.”[10] Căci sete mi-e de setea ta de mine și-mi arde  pieptul în flăcări mii... „Apucături testiculare ale bărbătimii”[11], se strâmbă moraliștii iezuiți, atoateștiutori  în „chestiuni de așternut.”[12] De unde să aibă ei habar că dragostea „e o formă de absolut, care ia totul sau confiscă totul.  Orice alt sentiment, compasiune, tandrețe și așa mai departe există numai la periferie și e construct social sau al obișnuinței. Dar Afrodita e o zeiță necruțătoare și austeră, păgână; nu se mulțumește să ne ia cu asalt mințile și instinctele, ne subjugă întreaga ființă, până la os”[13] ! Probabil  așa a simțit și Constantin Brâncuși în prezența Mariei Tănase, o aflăm de la  marea noastră artistă: „Pe Costache Brâncuși l-am cunoscut la New York și l-am lăsat adormit în «Porumbarul» (cum își denumea el patul) [adus] din atelierul de la Paris. Ploua în ziua aia - m-a rugat să-i cânt și, ca să nu-l văd plângând, și-a rezemat spinarea de a mea să nu-i văd fața. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă mare ca să nu-l trezesc, i-am sărutat mâna și i-am lăsat o scrisoare pe masă. Mai aveam o  oră și  trebuia să plec spre țară.”[14] De ce-ar mai fi rămas,  de ce să-i vădă hăul din ochii lui, golul căscat prin lipsa ei? Au înflorit brândușele, miroase a tinerețe fără bătrânețe, a carne înflorită perpetuu...

            „Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?

            Din nori îți cos o rochie ușoară,

            Din ghiocei îți fac o cingătoare,

            La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

 

            Te-ncalț cu pantofiori de toporași,

            Să fii cea mai frumoasă din oraș.

            Vrei și brățări? Ba încă și cercei?

            Îți fac un set complet din brebenei.

 

            Și gata! Nu mai am, știi bine

            C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!

            Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?

            Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.

            Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,

            Rugându-mă la El să ți le dea!”[15]

         Și toate versurile astea, picurând sânge și emoție, din pricina acelui „ghimpe de iubire”...


[1] Scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016), carte apărută sub îngrijirea lui Ion Vartic

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Pablo Neruda, Poemul V

[5] Nicholas Sparks, Jurnalul

[6] Ibidem

[7] Radu Cârneci, Iubirea de iubire

[8] Somerset Maugham

[9] Mircea Eliade

[10] Tudor Arghezi   

[11] Ion Vinea, „Preocupări naționale” în Chemarea (6 iulie 1920)

[12] Ibidem 

[13] Durrell Lawrence

[14] Stejărel Olaru, Maria Tănase: artistul, omul, legenda

 

Editorial Marian Nazat

 

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră